Zilele anului ăsta trec ciudat. Doar pentru că le contorizez eu altfel. Cred totuşi că le număr cam la fel ca şi până acum… adică tot după senzaţii dăruite doar că sursele continuă să se schimbe.
E atât de bun sentimentul că orişice i-aş spune mă înţelege fără doar şi poate.
E minunat să simţi intens că cineva îşi face griji pentru a ta stare de bine. Gândul şoptit “Cuiva chiar îi pasă!” te relaxează instant.
O plimbare prin aerul dupamiezii mi-a liniştit gândurile. Pentru că era acolo. Treptat s-a relaxat, braţului lui parându-i-se normal braţul meu înfăşurat. Discuţie lejeră. Condensat cu intonaţie poate fi folosit doar pentru lapte. Sfaturi şi zâmbete. Prietenii pot vindeca orice. Părerile lui mi se potrivesc.
Împărţim, printre altele, un secret ‘de imagine’ (să-i spunem), o noapte dominată de urmările consumului puţin exagerat de whisky şi-un monstru verde ce-nlocuieste zâmbete cu degete. Monştrii fac lucruri rele de genul ăsta.
Şapte perne de diferite mărimi mă înconjoară. Luminează doar lampadarul de hârtie, într-un colţ. Eu şi tricoul antic cu Nirvana. Lipseşte? “Da, ştiu că ai abonament pe traseul ăsta cu minute în weekend şi cost suplimentar”… doar că lipsea snuff care a început superb… şi e pe repeat…
Încercând să îi spun că mi-a devenit necesar prin prezenţă excesiva şi insuficientă l-am făcut să creadă că exagerează(-am).
Ştiţi reclama aia la o bere cu numaratoarea inversa? Îmi vine să şoptesc în prezenţa lui: Şapte, şapte, şapte, şapte, şapte… şapte…

Aseară, pentru prima oară, am adormit cu muzică amestecându-mi gândurile. Şi chiar de desconsideram obiceiul şi îl criticam acum tinde să-mi condiţioneze starea de bine dinaintea somnului…
Trashy feeling plin de înţepături ironice pregătite pentru oricine, mă domină. Cu şapca trasă pe ochi şi fularul acoperindu-mi zâmbetul mă cred la adăpost. Nici mănuşile fără degete nu mi le-am dat jos azi.
Prea multe de ce-uri nu duc intodeauna la regăsire. Dovadă că mă simt pierdută. Prea mult optimism nu duce întotdeauna la o imagine dorită a viitorului. Dovadă că am realizat ce nu voi avea niciodată. No metter what.
Mă voi pierde încet pe străzile din centrul oraşului. Intenţionat mă voi învârti în parcul de la Viaţa Libera. Melancolia mă poate îmbuna. Şi parcul de la teatrul Gulliver poate ascunde amintiri frumoase. Trebuie să-mi caut cumva vindecarea.
Zăpada întârzie.
Primăvara e departe. Dor de verde.
Portocale reci şi mandarine îngheţate. Abrupt. Foarte abrupt.
Deşi nu voi opri maşina îmi place gândul de-a urca pe cubul mare de beton de la Fructul Soarelui şi lăsându-mi încet fularul cald şi aburit de pe gură să tip, să urlu măcar 10 secunde spre Dunăre, spre nimeni, spre toată lumea şi spre tine…
Există o distanţă pe care cineva dacă o atinge faţă de altcineva încetează să mai existe. Cineva pentru altcineva şi altcineva pentru cineva. Nu ştiu exact de ce. Fusul orar. Limba străină. Stratul de ozon sau animalele din pădure, LHC sau criza economică mondială.
In partea dreapta e un radio micut, micut. Ascultati Omega. Stone Sour.
Am plecat.

Later Edit:
M-am regasit plimbandu-ma in soare orbitor pe faleza. Cald inseamna bine. M-am regasit oprind totusi masina in dreptul marilor sclupturi de tabla ce pazesc malul asta al Dunarii. M-am regasit, paradoxal, pierzandu-ma minute-n sir pe strazile inguste din cartierul numit Francezi. Umbra.
In drum spre birou din nou, am rasuflat, oftat si-apoi cantat cat am putut de tare eu cu mine:
Guns!

Guns'n Roses – Sweet child of mine
Asculta mai multe audio Muzica »

(sursa foto)
Vreau să ningă cu fulgi mari şi pufoşi. Vreau să înnebunim parcul de pe Primăverii cu bulgări şi ţipete. Vreau să ne iasă aburi calzi prin fulare şi să ne degere degetele în zăpadă. Vreau să ne-nghete câte-o mână. Vreau să ne încălzim cu-o ciocolată caldă în T şi să îmi amintesc că numai iarna aveam norocul să mă îndrăgostesc. Vreau să îi spun că m-am jucat cu vorbele ieri şi totuşi nu eram sigură că vine. Vreau să recunosc cumva că am minţit spunându-i că n-am fost surprinsă văzându-l intrând. Eu doar speram şi nu ştiam cu siguranţă.
A început să ningă afară. Cu fulgi mici. Orbitul roz mi-a lipsit. Shampoo bubbles au fost motiv de fight între mine şi colegul meu. O floarea soarelui imensă îmi guvernează imaginaţia. Înnod o nouă brăţară de aţă din şapte nuanţe de maro. Maaro!!
Într-una din fotografii, ţinând o şurubelniţă albastră-n mână, încheietura mâinii drepte părea goală. Ce frază freaky, fără sens. ‘Vin în două ore’ vreau să fie mesajul pentru mine. De s-ar vedea macar o clipa prin ochii mei ar gasi puterea de care are nevoie si n-ar mai spune niciodata ‘it’s just not fair’. Mă uit la Badea. Ninsoarea s-a oprit. Efectul Lake House funcţionează. Am amintiri noi. Se schimbă sensuri. Ce frumos a fost ieri.