Liceu

Bărbaţi frumoşi pentru indragosteli lejere găseşti oricând. Mai sclipitori şi galanţi, inteligenţi şi alintaţi sau doar să rezoneze pentr-un timp cu tine. Scurt timp. O oră, două, trei. 
 Prieteni buni care să te-nţeleagă nu găseşti. Deloc sau poate unul. Şi ăluia îi dai cam tot, susţii ambiţia şi scopul său în viaţă şi îl trimiţi să şi-l îndeplinească ca mai apoi să aibă ce să-ţi turuie la telefon ore întregi sau în mailuri lungi entuziaste la 4 dimineaţa. 
 Mi-e bine până mă întrebi tu dacă mi-e bine. Pentru că te-am şi te-a iubit şi ţie nu îţi pot răspunde sincer da. Brusc după ce mă-mbratisezi realitatea se transformă şi nu mai sunt bine. Mi-e dor de el, de siguranţa care o simţeam în preajma lui, de modul cum mă/te/ne proteja. Şi-aş vrea să-l ştiu plimbându-se cu tine prin zăpada sau învăţând turbat pentru examene în blocul lui înalt din capătul oraşului sau chiar hălăduind prin sala mare în pauze decât să conştientizez cât de departe e. Nu, nu-s bine după o zi de deja-vu-uri teribile când mi-ai sărit în gât, când Cristi în mijlocul concursului Broadcast Yourself juca CS sau când m-am ghemuit pe caloriferul fierbinte de la etajul 1. 
 Nu, nu sunt bine deloc. Vorbesc cu mine-n gând toate prostiile din lume şi am ajuns să nu accept pe nimeni altcineva pe motivaţie de standard. Ieri holurile erau goale chiar dacă forfoteau. Acum te înţeleg. 
 Nu, nu eram acolo pentru MAC-urile de pe birouri, pentru nametag-ul cu Adobe ce-mi flutura la gât să mă întrebe toată lumea cum dai luminozitate în Photoshop, pentru spoturile amuzante, pentru reclama mea sau pentru cineva anume. Eram acolo pentru că cel mai bun prieten al meu a inventat concursul ăsta acum doi ani. Pentru că pentru mine, concursul asta înseamnă el şi-nseamna noi. De la concursul asta, împreună am fost, organizat şi premiat multe evenimente. De la prima ediţie.  
 Nu, nu sunt bine. Mai mult de treisferturi a plecat cu el. Şi n-o să înţeleagă nimeni niciodată la ce nivel mi-e dor şi de ce nimeni nu-l înlocuieşte. Cristi a fost puţin mirat primele 15 ori când îl strigăm fără motiv din uşă sau din celălalt capăt al sălii şi-apoi a realizat că-mi face bine şi s-a supus destul de serviabil solicitării mele total neimportante.  M-a acceptat şi asta m-a ţinut în viaţă 8 ore în aceleaşi săli.  
Si partea buna. Cristian (dupa ecuson). Ale. Wilson (!! House’s Wilson… yeah, I know him), Alina (mmhmm), Mike (Adobe Mike… un fel de Bond. James Bond), strudelul de la Geo, cartea de la Sofie, lupta pentru pixul verde si ochii albastri (exact invers).  

Ceea ce nu se vedea…

 Povestea cu tumoarea e una cruntă. Nu, nu sunt bolnavă, asta mai lipsea. Sunt în convalescenţă sentimentală deşi doare şi fizic. Ştiu c-o să treacă, că o să-mi revin. Că ce era stricat şi nelalocului a fost înlăturat, tăiat şi extirpat. Ştiu că acum respir curat şi liber, ţin capul sus şi pot fi eu oriunde şi oricând. Cu tratament îndelungat se şterg şi toate urmele de teamă, frică efectivă şi ameninţări. Se curăţă organismul. Mă vreau mai repede pe picioare. Mă vreau mai repede din nou cu energie, cu zâmbet şi iubind. Vreau un buton de fast forward. Dacă îl aveţi apăsaţi-l pentru mine. 
 Există o lume şi-o realitate ce eu o negam, şi renegam chiar din vocabular cuvintele şi semnificaţia lor… scandal, înjurături, bătăi, ameninţări… Cumva viaţa a ţinut să-mi demonstreze că există, că au gust amar şi că sunt greu de înlăturat. 
 Rămâne să mai treacă timpul, rămâne să mă vindec… rămâne să supravieţuiesc şi să mă nasc din nou…

Câteodată ţine de generaţii, câteodată, nu! Războiul.

    Mă gândesc la părinţii mei şi la rarele (dar existente) momente când îi desconsider sau îi cred răi şi nedrepţi cu mine. Şi-apoi viaţa îmi serveşte pe tavă exemple ciudate de comportament absurd al altor părinţi şi-apoi realizez cât de blânzi şi buni sunt ai mei, cât de mult a contat încrederea lor în mine, felul cum m-au învăţat să iubesc, felul cum au ştiut să îmi arate/explice/inducă ce-i bine şi ce-i rău.
    Eu nu prea mi-am minţit părinţii. Nu în lucruri generale şi grave. Ştiau în orice moment unde sunt şi cu cine, ce note am şi dacă am să întârzii. Binenteles, când ajungeau mai devreme acasă, eu stăteam frumos pe fotoliu în camera mea lângă al meu prieten privind adolescent şi naiv în ochii lor chiar dacă amândoi aveam buzele roşii şi nasturii încheiaţi strâmb. Şi chiar credeam că ei nu îşi dau seamă. Eu de la ei am preluat ideea că dacă înveţi şi te stabileşti la un nivel bun de note şi învăţat în liceu, în restul timpului te poţi distra oricât. Tot de la ei ştiam că o restanţă poate fi din subiectivitatea profesorului la fel cum poate fi din faptul că n-am învăţat eu. Dar în nici unul din cazuri nu-i extraordinar de grav. Trece. Au ştiut să îmi ofere întotdeauna câtă intimitate au crezut ei că îmi este necesară, m-au lăsat să dau chefuri acasă cu toţi prietenii, ei plecând tacticoşi la câte un meci de canastă la vecini. Mi-au ţinut partea şi m-au susţinut. Câteodată nu mă înţelegeau, dar mă acceptau. Eu lor le ziceam că e de la vârstă, ei mie îmi ziceau că poate aşa gândesc eu mai altfel. Şi conflictele treceau după ce îşi expuneau şi ei punctul de vedere. 
   Cu facultate şi fumători, nu mi-au impus niciodată, nici obligat forţat facultatea, nici interzis clar fumatul. Am crescut ştiind că facultatea e o nouă etapă în viaţa mea ce vine normal, nicidecum impus. Am crescut într-o casă cu ţigări prin toate sertarele şi până pe la 19 ani nu m-a tentat deloc fumatul. Nici acum nu mă tentează. Dar au ştiut să îmi accepte perioada de anturaj şi fum de ţigară. Nu mi-au cotrobăit prin lucruri şi nici nu mi-au disecat iubirile. Mi-au acceptat depresiile fără întrebări, cu cafele calde, mama , si cu sfaturi timide şi învechite ,tata, care oricum greşea telenovela întotdeauna. Mi-au salvat prietenii din încurcături la şcoală şi pentru că părinţii lor nu i-ar fi înţeles au trebuit să se pretindă pe rând părinţii prietenilor mei. Mi-au oferit şi încă îmi oferă. Nu m-au bătut şi nu mi-au vorbit urât. Nu m-au subestimat şi nici nu mi-au intezis lucrurile normale vârstei şi pe care ei la rândul lor le trăiseră.  Şi din cauza asta am încercat să nu-i dezamăgesc nici ca şi copil, nici ca adolescent şi, sper din inimă, nici că om mare. 
    Încet încet îmi dau seama că ceea ce am primit de la ei nu primeşte orice copil şi că ei sunt întradevăr speciali. Şi le mulţumesc pentru posterele până-n tavan din toată camera mea, pentru pisicile şi căţeii adunaţi de pe stradă şi suportaţi în casă şi pat, pentru scrumiere, pahare şi gume de mestecat pe mobilă curăţate de mama după petrecerile mele, pentru că îmi acceptau fără întrebări despărţirile de băieţi pe care ei îi apreciau, pentru că nu mi-au impus ci doar mi-au sugerat profil, direcţie, comportament, pentru că m-au lăsat la toate concursurile de debate şi scriau scrisori dirigintelui să-mi motiveze absenţele, pentru că îmi făceau rost de scutiri medicale să stau acasă să-mi revin după moartea vreunei pisici, pentru cafeaua lăsată pe tavă la uşa camerei când eram în sesiune şi ciocănitul discret în uşă când nu eram singură în cameră. Probabil din toate acestea a rezultat faptul că nu întârziam mult după ce se însera afară, nu am avut niciodată probleme la şcoală, la examene sau licenţe, nu am furat bani doar am cerut, nu m-a tentat să fug de-acasă ci să chem pe toată lumea la mine, nu mi-am ascuns iubirile ci m-am mândrit cu ele, nu am minţit şi vorbit urât că n-aveam de ce.
    Mi s-a făcut dor să locuiesc iar cu ei…
    Tata, în fiecare joi mă vizitează la birou şi-mi umple dulapul cu miez de nucă, mere şi covrigi vanilaţi. Apoi discret mă vizitează-n lipsă şi acasă şi îmi udă florile, hrăneşte peştişorii din acvariu şi mai nou pisicul. Când pleacă câte-o lună pe la ţară mi se pleoştesc florile. Mama e mai emancipată. Ea pune deoparte pentru mine agende, cafele şi parfumuri fine. Mi s-a făcut dor să locuiesc iar cu ei… oare m-ar înţelege mâine dacă mă duc şi zic: azi stau la voi… cred că s-ar speria un pic şi ar simula un pic indiferenţă faţă de motiv şi fericire faţă de alegere… 

Atinselea’

Am primit o leapşa de la S, cam invadatoare, plină de întrebări ca din oracole ce le-am cam evitat. Mă scuzaţi.

1.Ai o poreclă?
Lumea care mă cunoaşte se împarte în două: cei care mă strigă Oana şi cei care mă strigă Liz. Cei care mă strigă Oana consideră ca Liz e o poreclă. Deşi e tot numele meu, şi-anume Luiza.
2.Unde locuieşti?
La bloc
3.Înălţime?
Am rău de.
4.Ai o zi onomastică?
Am.
5.Ocupaţie?
Şi-o ocupaţie, binenteles..
6.Fraţi, surori?
Una.
7.Limbă maternă?
…cu diacritice cu tot.
8.Limbi vorbite?
De mine sau de alţii?
9.Colecţii?
Hihi. Şerveţele, jucării din ouă Kinder, brichete, cutii/cutiuţe, timbre, bacnote, viniluri.
10.Număr la pantofi?
39. Acuma serios vorbind… pe cine ar interesa numărul meu la pantofi???? Cu ce v-ajută că ştiţi cât port?
11.Şcoli absolvite?
Superioare
12.Materia preferata?

13.Ce hobby-uri ai?
Brăţăresc. Colecţionez. Scriu pe blog.
14.Bani de buzunar?
Puţini dar destui.
15.Dorinţă?
Arzătoare.
16.Vise?
Dese.
17.Număr norocos?
Nu ştiu…
18.Ce ai vrea să revezi?
Viena.
19.Ai animale de casă?
Pisică, peruşi, peştişori, melci.
20.Sentimentul cel mai preţuit?
Dragostea. Serios acuma, răspunde cineva altfel?
21.Care a fost cea mai frumoasă zi din viaţă?
A fost într-o noapte. :P

Îmi place să mă cred mai fericită decât sunt.

 Îmi place să-mi conştientizez dupamiezele perfecte în timp ce vorbesc la telefon admirându-va siluetele mergând alene în faţa mea. Întoarceţi pe rând capul să vedeţi dacă vin. Ambele priviri sclipesc aşa cum îmi place mie.
 Mi-ar plăcea să rămân blocată pentru totdeauna în mijlocul intersecţiei doar cu voi, evitând verdele semaforului şi râzând fericită.
 Mi-ar plăcea să mă plimbi cu sania pe zăpada asta pufoasă şi dacă mi-ar fi ruşine, mi-ar plăcea să insişti până nu mi-ar mai fi. Mi-ar plăcea să mă tăvăleşti prin zăpada neatinsă dintre brazi şi-apoi să râzi cretin de mine. Să-mi faci poze încontinuu şi să te opreşti doar să-mi săruţi obrazul rece şi să-mi sugi fierbinte un deget îngheţat.
 Am găsit fulgii de nea perfecţi, ascunşi subtil în mănuşile mele.
 Eu sunt Liz. Am unghii negre şi papuci de casă roz. Neapărat pufoşi. Dansez dezechilibrat pe muzică mai dură decât voi fi eu vreodată. Am nasul roşu după ce plâng. Îmi place să mă cred mai fericită decât sunt. 

Atinselea: Sunt o ciudată!

Leapşa de la 5zambete. Lucruri care ar fi normal să nu dar eu da sau lucruri care ar fi normal să da dar eu nu. Şi altele.
 1. nu-mi place îngheţata.
 2. nici sudoku.
 3. îmi place atât de tare să fotografiez oameni şi nu găsesc nici o plăcere în a fotografia peisaje.
 4. nu desenez, nu pictez,  nu cânt. nu ştiu.
 5. urăsc telefoanele mobile. inclusiv al meu.
 6. nu-mi ştiu numărul de telefon deşi am şi un banner imens pe care e trecut. ştiu un singur număr de telefon pe derost.
 7. am peste 20 de inele mari de argint pe care le ador/port/rar pierd şi port mai multe odată în diverse combinaţii.
 8. am o fobie cu atingerile. evit s-ating, evit să fiu atinsă. cine mă atinge intenţionat sau din greşeală şi nu mă feresc, atenţionez sau chiar răspund e special.
 9. nu merg niciodată în spate la maşinile sport în 2 portiere, nu mă duc la solar vertical. un fel de claustrofobie. paradoxal nu îmi este frică niciodată de lifturi sau că pot rămâne blocată. deşi am rămas.
 10. mut mobila prin casă des. foarte des.
 11. nu aş schimba nimic la mine din ceea ce ştiu că este permanent.
 12. am o cicatrice destul de mare şi într-o zonă mereu la vedere. sunt oameni care mă văd zilnic, m-analizează, invidiază, pretind că mă iubesc. habar nu au unde e.
 13. salut zâmbind un poster din oraşul meu aproape zilnic şi de mult timp.
 14. dacă aş putea să renunţ la a avea dreptate majoritatea timpului şi tendinţa de a spune/gândi “ţi-am spus eu!” aş face-o.
 15. ştiu diferenţa dintre a avea tendinţe bi şi a fi bi. e mare.
 16. tu
 Nu credeam că sunt chiar aşa de ciudată… şi m-am oprit la timp.
 Sunt lucruri pe care le spui sau nu. Le arăţi sau nu. Le ai sau îţi lipsesc. Câţi oameni din jurul nostru ar putea bifa lista noastră de ciudăţenii ca fiind lucruri din noi? Câţi oameni din jurul nostru care cred că ne cunosc sau care credem noi că ne cunosc chiar ştiu toate astea despre noi? Câţi ne iubesc pentru ele? Câţi le observă, admiră sau critică? Des ne mulţumim cu unul care le ghiceşte din două-n două şi-apoi le uită. Rar, poate o dată în viaţă, cineva le poate recita şi noaptea în somn ca fiind motive pentru care ne iubeşte.
Feel free to play with it. It’s kinda  mindblowing. Nu pentru voi ci pentru ceilalti.


Staind-Outside
Asculta mai multe audio Muzica

Jurnal cu date concrete şi incredibile

Post vesel şi optimist în ciuda faptului.
Împărăţia Lizului se-nchide. Pentru unii era Împărăţia Lizului (Dina i-a spus aşa, şi aşa a rămas ), alţii o numeau cafenea, unii “acasă”,  alţii “la Liz” şi alţii ceea ce era: “magazin”. Deşi trist momentul oarecum, nu am avut timp să-i conştientizez tristeţea. Ultimele două săptămâni a primit vizite peste vizite şi încurajări frumoase, comenzi cât pentru toată activitatea de până acum şi contracte de sponsorizare ce oricum erau în plan. O cameră de casă veche ce dădea în stradă cu geamuri mari şi luminoase, o sobă ce ne-a încălzit iarna, un filtru de cafea sau ceai de fructe şi două fotolii mari şi albastre. Pisici, peruşi, acvariu cu peşti coloraţi şi-un câine lup. Ultimele zile ale magazinului m-au făcut să-mi dau seama că ceea ce am câştigat cu el îmi rămâne oricum. Că nu pierd nimic. Azi calculatoarele funcţionau pe jos, fără birouri. Presa imprima tricouri şi cuterul tăia în disperare. Puf personaliza de zor premiile pentru Broadcast Yourself! şi Rockfree Contest de săptămâna viitoare. Într-un colţ, Adi şi Cip prinseseră cu săgeţile de la darts foi albe pe ce-a fost displayul de tricouri şi discutau fizică la nivel înalt gesticulând cu o cariocă neagră. G cerea zâmbitor şi convalescent număr de factură şi cont pentru op. Cafea cu lapte condensat în căni făcute de noi se plimbau din mână în mână. Pufuleţi şi sandvişuri calde. Toţi erau veseli şi optimişti şi îmi zâmbeau aparte mie. Erau acolo pentru mine. Cu fizica lor şi controversele, cu munca, zâmbetele şi muzica, cu premiile, concursurile şi planurile lor. Am încuiat şi am plecat spre casă zâmbind. Ce-mi era drag în magazinul ăla iau cu mine. Nu e sfârşitul. Magazinul a fost începutul. Şi încă este. Pentru veselia şi puterea regăsite în mine, pentru prietenii cei mai frumoşi şi destepţi, pentru câte am învăţat şi pentru cum ştiu să trăiesc de-acum încolo. Făcând şi simţind ceea ce-mi face bine. Iubind.

Atinselea

 Sau leapşa de la 5zambete.
 
 niciodată nu aş putea să:
 * să te uit/să nu te mai iubesc/să încetez să te caut în toţi şi toate
 * să renunţ la aroma cafelei, crescutul pisicilor sau cititul în cadă
 * să cred că există în viaţa mea un scop mai presus decât celui de a iubi total
 * să accept că nu pot visa/dori/avea
 * să uit ce-am trăit
 * să spun niciodată
(foto)

Ce fac.

 Mă uit la True Blood. Beau cafea des şi bere rar. Ascult mult rock în sensul de mult timp acelaşi rock. Mi-e dor de House. Îmi admir un inel nou cumpărat. Cresc un motan mare, frumos şi agitat. Fac cadouri personalizate. Dau faliment. Fredonez Bob Dylan mai nou. Cresc o pisică şi cinci pisoi într-o başcă. Şi-un câine lup într-o curte. Port ochelari. Rar. Îmi urăsc telefonul mobil. Îmbrăţişez femei frumoase zilnic. Şi-un bărbat. Cresc şi o pereche de peruşi. Spun des te iubesc. Simt des te iubesc. Mai cresc o orhidee de două zile şi un acvariu plin de peşti şi melci. Şi-atât! În ultimul timp nu ştiu să mă port cu persoanele din jurul meu. Gătesc din când în când. Nu mai fumez. Fac poze multe multe. Cu persoane. Mi-e dor de munte. Nu înjur. Port o brăţară colorată cu un urs. Mi-e somn. Citesc cu plăcere. Încerc din răsputeri să fac faţă haosului ce vrea să pună stăpânire pe viaţa mea şi mintea mea. Fac colecţie de şerveţele. Îmi iubesc nepotul de trei ani. Scriu pe blog. Mă liniştesc privind un profil şi ascultând un glas. Mă simt extenuată în ultimul timp. Pierd bijuterii prin casă definitiv. Îmi doresc o zi doar cu tine. Mă sperie viitorul. Citesc în cadă. Te caut prin pat. Uit. Oarecum, bine. 


Jace Everett – Bad Things
Asculta mai multe audio Muzica

Dintotdeauna


M-am speriat degeaba. Pot. Si pot usor. Mi-e bine tare. Hmm, cred ca incercam sa asociez reactii normale unor intamplari si unor oameni speciali. Clar, greseam. Mi-e bine. Stai linistit. Mi-e mai bine decat credeam eu ca imi poate fi. Ratiunea a functionat in cele mai irationale momente, iubirea in restul. Si binenteles avantajul lucrurilor pe care doar eu le stiu. Zambet fierbinte.

Later Edit: Si pentru ca in ultimul timp s-au tot declansat drame pe baza pozelor trimise sau publicate de mine… iata ca ma public si eu… cu cel mai bun sprijin ever: Best Friend Pff