M-am obișnuit să nu cer și să nu chem. Să nu sun, să nu depind și să nu promit. Sunt o tristă. Nu, pe bune, adică plâng în hohote la filmulețe sad cu pisici și-apoi îmi chinui pisicile câte douăzeci de minute, din dragoste evident, până se-ascund confuzate de nebunia mea temporară(speră ele); locuiesc singură și câteodată, brusc, instantaneu și deodată, într-una din 100 de nopți îmi dau seama că dorm singură și că e aiurea să dormi singură într-o casă; m-am obișnuit să nu vorbesc și să nu povestesc ce aflu sau mi se întâmplă și aproape că am senzația că nici nu mi se mai întâmplă pentru că n-am cui să i le povestesc. Faze de om trist. Momente dinalea de luciditate dureroasă.
This one time, in band camp…
E dureros să-ți urle pereții în cap a singurătate, să te plictisească atât de tare taburile chromului, să nu mai ai nici un serial bun care să te încânte, să fii prea obosit ca să citești…
Nu mai știu să reacționez la complimente, nu-mi mai găsesc micile plăceri și nici nu mă enervez prea tare pe nimic mai niciodată.

De ceva timp trăiesc o viață pe care ar trebui să o trăiască un om care nu-i singur. Și de asta simt singurătatea atât de apăsătoare. Paradoxal, eu vreau să fiu singură (de când am fost căsătorită și n-am mai vrut să fiu) deci ar trebui să încep să trăiesc ca atare. Atare fiind un om singur și fericit.

I need more fun! Și-ajung la vechea problemă. I need new friends.

Mă duc să fac o baie de mulțime pe un stadion cu câteva mii de oameni. Poate se lipesc câțiva de mine.

Miorlăi aiurea doar ca să mă compătimească lumea. Mâine plec la București. Acolo mă așteaptă prieteni faini cu planuri de beri, colțuri de casă disponibile să mă adăpostească, cafele și pizze, bârfe și plimbări, autobuze până în aeroport, reîntâlniri, glume, cadouri. Pe cine păcălesc eu? Kaos Moon zicea ceva gen: viața mea se întâmplă în altă parte de unde deocamdată lipsesc. Plauzibil.