Cuminte și calmă. Am senzația că mă culc pe o canapea cu perne roșii și mă trezesc pe una cu perne albe. Sau îngrămădită lângă tine într-un sac de dormit turcoaz.
La sfârșitul lui septembrie am vizitat Milano și v-aș fi povestit și arătat poze dar am atâtea de făcut, atât de puțin timp și când mă liniștesc și e timp de povești parcă a trecut deja efectul. Am senzația că a trecut atât de mult de-atunci. În Bellagio trebuie să revin. Am vizitat iarăși Clujul și l-am făcut al meu. Ca de fiecare dată. Ca de prima dată când l-am văzut.
Viața mea este pentru a nu știu câta oară în cutii. Dar e prima oară când adresa destinatarului e acasă. Sortez ce-mi este vital. Sigilez. Desfac și sortez din nou. Apoi zâmbesc. Nu-mi pare rău după nimic. Pentru că ce trebuie rămâne oricum al meu. Fâșia mea de Dunăre înfășurată în ceața ce se vede de pe fereastra de la bucătărie. Mansarda. Ficusul. Iau cu mine dorul de Pisic ce păzește magazinul de laminat flori și cei doi cockeri ce păzesc o florărie și respectiv o grădină de pisici. Iau cu mine amintirile cu oameni frumoși, mai mult sau mai puțin sinceri. Iau cu mine, în suflet, locul unde te-am cunoscut. Atât.
În acest sfârșit de săptămână las toate să se-așeze, sedimenteze, limpezească. Nu sunt, nu caut și nu primesc. Am di tăti și nu-mi trebuie nimic.
Nu fac nimic mai mult decât am zis că vreau să fac, nu dau mai mult decât are oricine de dat și nu merit mai mult, în nici un caz. Dar, cumva, primesc mai mult.
Ce toamnă rea! Culorile îs prea multe, ciocolata fierbinte nu se bea ci se servește cu lingurița și geamurile îs aproape tot timpul aburite și gata de desenat cu degetul. Ce toamnă acră! Unele localuri miros a vin fiert, unele orașe îs pline de plăcintării apetisante și unii oamenii de prea multă căldură. What to do?! What to do!? Exactly what I want. Please, do the same!