Din afară se prea poate că par a nu face nimic. Dar dinăuntru n-am stare și fac nencetat. Întotdeauna cu succes. Pentru că nu mă opresc. Dar nici nu mă opresc din trăit. Azi-ul, oamenii de-aici și locurile astea sunt irecuperabile. Deci le trăiesc, consum, iubesc, în drumul meu spre mai departe. Și nu-i nimic metaforic în asta.
Mă desprind greu. Încet. Cu teamă. Plec.
Sunt oameni care mi-au înțeles și susținut plecarea, sunt oameni care nu mi-au înțeles-o, nu mi-au crezut-o și nu mi-au acceptat-o. Dar mi-o vor invidia. In life, you have to meet people where they are, and sometimes you have to live them there.
Mi-e ciudă pe oamenii mincinoși. Și mai rău, pe ăia nesinceri cu ei înșiși. Sau ăia care nu se iubesc deloc pe ei. Sau se prefac dintr-o dorință de a respecta un tipar social. Sau insistă absurd în răutăți. Sau nu recunosc când iubesc. Sau când suferă. Mi-e ciudă pe invidioșii gratuiți. Pe bârfitori și bănuitori. Pe cobitori și acuzatori. Eh.

Mda. Eu mă iubesc și în aceeași măsură mă iubește lumea mea. Eu sunt prieten bun și în aceeași măsură am prieteni buni de-o viață. Eu sunt sinceră. Și cam aici se oprește tot. Pentru că nimeni nu înțelege treaba asta. Cum să zici sec: “băi, nu te mai iubesc!”. Mda, inimaginabil doar pentru că ne prefacem de la bun început că suntem convinși că dragostea noastră va ține forever. Yeah, right. Știu că sunt comentarii de femeie acră. Culmea nu-s acră. Dragostea mea e împlinită. Nu cred că pot să trăiesc fără să iubesc și nu cred că a fost vreun moment în care să nu fi fost iubită. Așa urâțică și plictisitoare cum mi-s. Pentru că pot să zic la fel de ușor “băi, cred că te iubesc!” și să fiu pregătită să-mi asum responsabilitatea declarației. Meh. E prea simplu. Ar fi prea simplu. Lumea trebuie să complice și da-ul să fie nu, și dragostea ură, și prietenii spectatori de teatru ieftin, și zâmbetul doar un exercițiu, și fericirea evident inexistentă. Altfel drama nu mai e dramă, intriga n-ar mai fi șoptită, și bârfa n-ar mai fi din invidie.
Și doar prietenii îmi înțeleg gândurile astea. Dar și ei sunt speriați. Câteodată par prea categorică când mă enunț, dar de trăit cred că le trăiesc lejer.
Băi, du-vă, mă, că n-am timp de voi! Serios! Am de trăit, am de călătorit, am de iubit, am de râs cu lacrimi, am de realizat lucruri, de construit case, de crescut pisici, de sădit pomi, de ascultat muzică și de simțit filme, am de văzut lumea întreagă… N-am timp de intrigi ieftine și frustrate și de fericire mincinoasă.
Deci, descoperă în puii mei cine naiba ești și ce vrei de la viață, ce te face fericit și ce nu și abia de-acolo începe să construiești, să realizezi și să încerci… Că eu de aia îs așa de grețos de prea fericită, că dacă ursuleții de jeleu colorat mă fac fericită atunci am făcut în așa fel încât să am o cutie plină în casă și dacă imaginea lu’ Flo croșetând lipită de un calorifer și cu o pisică lângă ea mă face fericită atunci fac în așa fel încât să o aduc tot mai des lipită de caloriferul meu. Dacă tu nu mă faci fericită zic  Abracadabra!  Nope, you’re still a bitch… So long! E chiar atât de simplu. N-ai ce să complici la dragoste sau prietenie.
Pa, mă! Pe restul îi iau cu mine.
Când o să îmbătrânesc o să zic povestea aia cu: Aveam  33 de ani când m-am mutat în Cluj.  Și o să fie o poveste frumoasă.