Câteodată ne uităm toate cuvintele și ideile. Uităm cine suntem și încotro ne îndreptăm. De fapt nu cred că uităm ci toate ni se par brusc neimportante și fără pic de relevanță pentru cine suntem în momentul ăsta. Cine ne vrem.
Ne ascundem în muzica ce pare să ne spună lucruri noi sau poate să spună exact ce trebuie. Ne ascundem în rândurile unei cărți recomandate și cu adevăruri prea dur spuse.
Mă iau frici ciudate, mă lupt cu demoni ce nici nu-i bănuiam în mine, am iarăși visele apocaliptice și-mi simt pisicile ca mici cutremure când își scutură torsul pe același fotoliu cu mine.
Depresie zâmbindă, plâns înghițit, ochi care ustură, lipsă absolută de inspirație și creativitate, ciudă pe timp, fobie de lumină, oboseală patologică în gândire, moleșeală bizară, voință să nimic, sau absolut nici o voință să ceva.
Și un abces.
Sunt bolnavă tare. De tine.