(tumblr)

 E începutul lui octombrie. Din 2007, începutul lui octombrie, eu scriu. Despre şi pentru tine. Poate şi despre mine şi noi. Cat, coffee and shampoo bubbles. Pisică neagră ce-mi urmăreşte cursorul pe monitor, cafea răcită, ultima gură, părul strâns în prosop ud cu miros de balsam. Citesc bloguri şi n-am putere să comentez. Paradoxal lumea mă vede că sunt bine. Cică rezist. La mulţi ani, Ale! Am starea Dinei. Şi a Evergreenei. Mă pregătesc de două târguri. Mă mişc prin casă plănuind. Demult dădeam chefuri cu vin roşu şi plăci de vinil. Sau mese întinse cu pui la cuptor, vin alb şi filosofie până dimineaţă. Chestii de trecut toamna.
 
 Ne înghesuim într-un pat prea mic şi ne înfăşurăm într-o pilotă prea mare. Uscăm ghete ude la un radiator antic. Bem ceaiuri calde şi ne dăm sărutări fierbinţi cu gust de lămâie. Un film, un zâmbet, o noapte de dragoste turbată. Ne respirăm pielea şi ne minunam unul de altul.
 
 Mă lipesc uşor cu spatele de zid şi palmele apăsate pe cărămizi şi-mi pipăi fiecare pas. La capăt, după colţ, eşti tu. 

Beau lapte rece şi ignor discret un deadline. Linişte şi pe fundal sonorul unui film pe HBO.

Ploaia de azi m-a găsit în mansarda în care am biroul. M-am luptat cu ea înarmată cu un neon puternic, o cană mare de cafea fierbinte şi-un maldăr de hârtii. Mai târziu m-a urmat în altă mansardă. Podul vechi din casa alor mei în care am scotocit în miros de vechi şi pisici după haine groase de iarnă.

Azi la semafor am văzut o femeie frumoasă. Stătea în faţa mea, în ploaie, avea părul aproape scurt şi castaniu închis, ud. Păşea încet pe zebră să nu-şi ude ciupicii de pânză în bălţi. Inutil. Pe partea cealaltă a intersecţiei s-a oprit şi s-a întors. A simţit că o privesc insistent. M-a scanat printre rafale fine de ploaie. A întârziat cu o secundă în plus pe geanta mea cu pisic portocaliu, cafea şi baloane de şampon. Apoi s-a grăbit. Just a glimpse. Trebuie să ma opresc. Aşa imi sună telefonul:

Cronica unui concert. Cronica unei plecări. Cronica unei aşteptări. Îmi pare rău de părerile rele şi urâte de după concert ce par a se multiplica… înţeleg oarecum frustrarea oamenilor. Eu am privit şi ascultat Guns de la 8 metri de scenă. Se vedea perfect şi se auzea perfect. Le vedeam zâmbetele, pieptul şi tatuajele prin cămăşile descheiate, şuviţele de păr ce atârnau în ochi şi când ne zâmbeau sau ne făceau cu ochiul. Au aruncat în mulţime pene de chitară, beţe de tobe, sticle cu apă şi confetii. Nu există pe net o poză cu DJ Ashba să-mi placă şi omul ăla e frumos tare când zâmbeşte. M-a fascinat tot concertul. Cârcotaşii spun că îl imita pe Slash. Wrong, omul e un brand în sine. Dar cine să se documenteze.  Toată lumea de la normal circle e frustrată şi înţeleg. Mă bucur de experienţa mea şi n-am cum să le împărtăşesc părerea. Eu am trăit alt concert Guns cu lume care cânta, cu Axel văzut de aproape şi cu artificii care mă speriau. Pe hol am posterul imens lipit. A doua zi, la plecare, în gara de nord o doamnă mai în etate din Maramureş (s-a prezentat a fi) ne-a cerut voie să ne fotografieze. Fusese la concert şi îi plăcuse mult şi ne considera reprezentativi aşa în negru cu tricourile cu trupa şi posterele în mâini. Ne-a întrebat dacă ne-a plăcut. Părea o doamnă blândă şi calmă. Care ascultă Guns. Aşa vreau să fiu şi eu când o să cresc mare.
 
 La blogwars sunt încă în concurs. Pentru că li se pare că merit.
 
 Am să fiu studiată mult în perioada următoare. Lumea va vrea să vadă ce a rămas din mine şi ce a plecat cu tine. Zâmbet cretin. Întotdeauna se întâmplă cum zic, cred şi vreau eu.
 
 Aşteptarea mea se măsoară în cafea cu lapte şi o pisică neagră. Aşteptarea ta se măsoară în zâmbete pe Skype şi noduri colorate. 

Taci, muşcă-mă de umăr şi fă-mă să ţip!