Când prieteni te sună aproape de miezul nopții cu semidrame, când abia abia te trezești să pleci la muncă, când uiți să faci un lucru important și trebuie să treacă ziua cu gândul că l-ai uitat și că nu ai cum să-l rezolvi până dupamiaza, când motanul tău preferat din cartier zace într-un colț respirând greu și nu știi ce să faci, când mergi plângând până la birou și nu știi de ce plângi, când ora 8 vine cu o migrenă, când e ziua îndrăgostiților și nu-ți găsești iubitul nicăieri, când ziua, oamenii și starea prevestesc ceva rău… e o zi dinaia…

E totul hormonal… așa că șterge-ți ochii, vindecă migrena, pune o cafea, ia o pastilă și caută-ți iubitul.

Apoi îi auzi vocea:

“dee sfântul Valentin se încălzesc două baghete de pizza, se face cafea, se aduce și un ou kinder și se oferă femeii, și se stă cu ea toată ziua ei de muncă … atașat și un ghiveci mic cu o floare pentru mâncare la pisici…”

E o zi dinaia în care toți cei dezamăgiți de iubire au grimase acre și dinții strepeziti, când cei îngropați în monotonia relației în care au ‘evoluat‘ de la “iubi!” și “pui” la ‘fă și bă’ se simt obligați să facă un gest după care se plâng prietenilor/prietenelor că ce rahat de zi care i-a obligat să facă un gest, e o zi dinaia în care înjuri Sf. Valentin pentru că ți se pare că e mai cool să negi ziua asta și îți verși oful pe inimi, trandafiri și animale de pluș dar de fapt devii mainstream.

Recunosc că m-am îngrețoșat puțin la standul de personalizate când toate cele 6 persoane din fața mea cumpărau pernuțe cu inimi roșii și poza lor pupându-se și dintre buzele lor ieșind raze, și eu am cerut un tricou negru cu Rammstein scris cu alb, ambalat într-o conservă de mazăre.

Și nu, nu ne sărbătorim dragostea în fiecare zi ci doar ne bucurăm de ea, că e awkward să îi duc într-o zi oarecare o prăjitură cu ciocolată și o pereche de boxeri cu scheleți și să-i zic: la mulți ani dragul meu, azi ne sărbătorim dragostea… puii mei, aștept aniversarea noastră, Dragobetele, sf Valentin, Halloween sau alte asemenea… când nu o să se uite cruciș la mine gândindu-se “oare ce naiba am făcut greșit? oare ce vrea să zică cu astea?!” Și ne facem cadouri fără ocazie mai des decât ar trebui, și ne plac sărbătorile naționale și internaționale, tradiționale și adoptate, inventate și moștenite și în loc să strâmbăm aiurea din nas și să înjurăm obligațiile care vin cu zilele astea, le sărbătorim în stilul propriu și personal.

Azi o să-mi amintesc cum m-am îndrăgostit de tine.

Nesting.
M-aş arunca fără să mă gândesc de două ori, în timp pierdut întinsă pe mesele maseozelor şi cosmeticienelor din spa-uri, în saunele din reclamele imense şi în împachetările lor cu nămol lăudat că te vindecă de stres. Mi-aş vinde sufletul tăiat în cubuleţe pentru un foc de tabără, o noapte racoroasă şi-un cer cu stele de pe vârf de munte sau poate o baie într-o piscină cu gust de clor. O bălăceală într-un bazin adânc clar m-ar vindeca.
Prea multe de făcut într-un timp mult prea scurt. Rămâi cu o senzaţie că ai pierdut ceva. Nu-i bine. Schimbăm, remaniem şi răsucim.
Îmi place să mă trezesc cu tine. Continue reading →

Îmi învăț noile anotimpuri din drumul spre noua casă. Știu unde-s bălți când plouă, unde stau tolănite pisicile dupamiaza și cum miroase cartierul a tei în floare de ceva timp. Știu că dimineața trebuie să mă protejez de draperii groase și colorate și seara deschid geamurile larg. Știu că furtunile se aud genial, Dunărea dă stare de mal de mare și am acoperișul prea abrupt ca să pot lăsa geamul mansardei deschis. Știu că aprozarul îmi păstrează întotdeauna un grep roz, magazinul cu mâncare de pisici e scump și fiecare grădină e păzită de un câine de rasă.

Mă simt atât de bine aici încât știu că n-am să stau mult. Și-am să plec departe. Mai departe decât de-o casă pe care am urât-o și-n care îmi propusesem să trăiesc toată viața. Ce mod ciudat are viața de a ne învârti până ne uităm direcția, poziția și ambiția. Și când, totuși, ne încăpățânam să ne-o menținem și urmăm, ne-arată brusc sau ne aruncă într-o situație ironică și dulce amăruie cât să își bată joc de-un țel mai vechi sau o dorință de împlinire egoistă.

eh.

N-am timp, n-am timp, n-am timp și totuși refuz să mă grăbesc. O vară mult prea scurtă și perfectă. Un dor de mare, dor de munte, dor de tine. O viață cât trei zile-ngramadite într-un pod și-o fericire cât un cont de flickr plin de poze în care te forțezi să te imaginezi. Mi-e somn. Un ghiveci cu frunze ronțăite de pisici, un pahar de șpriț cu clinchet de cuburi, o pată de vin roșu pe covor pufos, o sticlă de parfum pusă la frigider, un borcan cu mărgele colorate și-un mănunchi de andrele lungi.

Acasă.

Cu tine.

Mă plimb și zâmbesc. Lumea mă percepe tristă. Nu sunt tristă, sunt moale, visătoare și bine. Deocamdată bine. Din ce în ce mai.
Ploile mă odihnesc atât de bine încât n-am putere să mă răzvrătesc pe următoarele weekenduri în care-s consemnată de-un job aiurea.
Mă tatuez banal și neoriginal cu un dreamcatcher mic și personalizat. Ca să sărbătoresc vreo 200 lucrate de mine care atârnă acum de oglinzi, paturi, gâturi sau urechi de oameni frumoși. Cred simplu și imatur în dragoste și libertate. Mi-e milă de unii oameni ce nu-și recunosc complexele și mimează o dragoste de sine falsă dar și de oamenii care își inventează defecte de dragul confortabil al complexelor. Ca și motiv de a rata sau chiar de a nu încerca. Nimic.
Eu cred că am ratat cele mai multe chestii. Doar pentru că am încercat de două ori mai multe.
Îmi propun o săptămână la mare. Patru zile soare turbat, valuri calde și nisip fierbinte și 3 zile ploi răcoritoare, asfalt sfârâind și iarbă udă.
Până atunci descoperim handsome long haired fish providers și griji noi precum temperatura camerei.
Ascultați Auberge.
Până la următoarea depresie sunt fericită. Tare. Cum n-am fost de prea mult timp. Și am în gând câteva persoane cărora le-aș dona, fără regrete, în supradoză, fericirea mea.

Fiecare știe la ce visează. Fiecare știe ce speră. Cu voce tare spunem doar ce sună frumos. Eu mi-am început anul, pe care mi-l sper cel mai frumos și cel mai împlinit pe toate planurile. La miezul nopții, 2012 mi-a promis că va fi cel mai tare și chiar mi-a zis să vă las să o aflați. Mi-a promis că o să treacă slow, pentru că slow e the new fast and awesome. O să fie frumos ca o femeie alintată întinsă pe canapea, strălucitor ca o rochie albă cu paiete, cuminte ca un tricou cu Marilyn Monroe, zâmbitor și popular ca tine, puternic și albastru ca o privire și-o palmă alintată peste fund și răsunător ca o voce de bărbat recitând versuri scrise de el, în noapte.
—
Visez teancuri de bani noi. Bacnote plasticate ce-aproape-mi ies din buzunare. Ca vis cică-ar simboliza o grămadă de vorbe bune. Dar doar eu știu că-s la sezonul 2 din Breaking Bad. Și totuși n-am visat dolari ci sutele albastre de lei românești.
—
Știu că anul asta n-am să surprind pe nimeni, n-am să fiu o surpriză, n-am să mă transform și n-am să fac chestii de neimaginat. Ci am să fac exact ce am spus, promis, zis de nenumărate ori și susținut cu ardoare. Am să iubesc, scriu, citesc, muncesc, înnod, cresc pisici, călătoresc, trăiesc.
—
Pentru a-ți păstra oamenii ce contează aproape, trebuie să descoperi exact nivelul de implicare pe care trebuie să-l atingi sau afișezi. Dacă trebuie să exagerezi, de preferat e să exagerezi senzația nu gestul. Și doar așa ajungi să stai într-un grup hug la trecerea dintre ani și să știi că ăia sunt oameni cu care îți poți permite orice.
Am strâns în brațe și-am cântat la mulți ani doar cu oameni ce știu să iubească mai presus de orice, și fiecare în stilul lui bizar, extraordinar, unic și fără limită. Ne-am privit în ochi și ne-am rostit idealurile. După ore de râsete, fum, pipe, băuturi, trufe de ciocolată, șampanie și-o singură pocnitoare mică cât un pai de chibrit eram convinși că recunoscându-ne idealul, îl credeam posibil începând cu prima dimineață a lui 2012.
—
Oameni cu povești atât de diferite dar toate exact la fel.
—
17 things no one probably have told you yet… comics by Alex Noriega
—
Pe 2012 vă spun din suflet: bubbles still make me happy… :)