My kryptonite…


I took a walk around the world to ease my troubled mind. I left my body laying somewhere in the sands of time. I watched the world float to the dark side of the moon. I feel there is nothing I can do!But you… after all I knew it had to be something to do with you!
If I go crazy then will you still call me Superhuman? If I’m alive and well, will you be there holding my hand?
I’ll keep you by my side with my superhuman might!
You called me strong, you called me weak but still, your secrets I will keep, you took for granted all the times I never let you down… you stumbled in and bumped your head, if not for me then you’d be dead, I picked you up and put you back on solid ground!
I really don’t mind what happens now and then as long as you’ll be my friend at the end!
Those little things you say when words mean so much…you never back down when they all shy away… you always listen to me…
The only thing that gets me through this is what I feel and I feel you…

3 Doors Down – Kryptonite
Asculta mai multe audio Muzica »

The word Kryptonite is also used in modern speech as a synonym for Achilles’ heel, the one weakness of an otherwise invulnerable hero.

Pantaloni de camuflaj şi-un tricou alb


Am să amestec un om cu o carte. Un om inteligent şi captivant nu întâmplător cu o carte de maxime sau proză ultrascurtă cum o intitulează autorul. Tu pe de o parte şi Chef pe Titanic de Vasile Ghica pe de altă parte. De ce? Pentru că v-am descoperit în cam acelaşi timp, pentru că ieri ai răsfoit şi tu cartea şi ai citit zâmbind din maxime, pentru că e o carte de 500 de pagini pline de înţelesuri deci ţi se potriveşte.
Eu Sunt o rătăcită! Dar tu, cititorule, pe cine cauţi? Îmi cam vine să te întreb deşi îţi exersezi priviri bizare asupra mea. Şi totuşi despre tine deocamdată nu pot să spun decât: Îl cunosc.I-am răsfoit mintea într-o seară.
Ore întregi ne-am proclamat principii pe rând, fiecare foarte sigur pe scara proprie de valori alcătuită că apoi să ne aplaudăm în gând sau la propriu concluzionari categorice. Ironic, evident, am să spun că sună bine ideea conform căreia Apetitul cognitiv ne-a debarcat din rai. Şi-o spun doar pentru că la tine acest apetit este exagerat. Şi e cel care te face cine eşti.
Toată dupamiaza am alergat prin propria noastră definiţie conştienţi că ne străduim să nu încăpem în nici o definiţie! Misterele nerezolvate ne fac să provocăm polemici. Pentru tineri, dialogul este de-a dreptul terapeutic.
Şi ideile “exhaustive” (Care epuizează un subiect; complet, în întregime- Din fr. exhaustif.Sursă : DEX’98… iată că ne-am înşelat). O polemică îi edifica, de regulă, pe câţiva şi îi derutează pe ceilalţi. Te-ai mirat că nimeni nu părea derutat. Te simţeai dând probe. Ai zâmbit frumos, azi, când ţi-am întrerupt un nu cu-o acuzaţie că-ncepi altă polemica doar pentru că polemicile nu vizează neapărat adevărul, ci compromiterea adversarului. E normal să fie previzibilă întoarcerea ta. Ai găsit mistere şi enigme de rezolvat. Asta căutai. Fără puţin mister, frumuseţea este o eroare. E normal să fie aplaudată întoarcerea ta. Eşti plăcut. De noi. Pentru că putem să vorbim de muzică şi cărţi citite. Prin cărţile altora, descoperim în noi teritorii nebănuite şi ne place să ne lăudăm cu unele. Dar nu cu toate. Ne place când ideile noastre rezonează în altcineva. Chiar dacă asta descoperă lucruri noi ţie despre tine. Nu-mi convine nici mie să-mi cunosc toate scorburile sufleteşti. Vorbim despre egoism, schimbări şi bani, despre a fi şi a avea. Două vorbe? Nu, două lumi. Şi mai ales pentru că vorbeşti despre tine. Îţi meriţi “adorabilul” refuzat.

Cu dedicaţie din carte:
Omul contemporan a transformat absurdul existenţial într-o sublimă disperare cosmică.

Eu sunt la puterea tu, iar el nu poate fi decât radical din noi.

În natură, egoismul poartă numele de selecţie naturală.

Unii se transformă, alţii doar se deghizează.

Luna plină, căpşune şi Anais Nin.

Azi noapte nu am dormit deloc.

Henry este pentru totdeauna în fiinţa mea, chiar în timp ce eu aştept atât de înţeleaptă sfârşitul iubirii noastre. Henry va face mulţi ani parte din viaţa mea, chiar dacă doar câteva luni îmi va fi iubit.

Numai pentru că a fost lună plină dorinţele puse când mănânci pentru prima oară în an un fruct se pot împlinii. Asta e o combinaţie între dorinţele împlinite de pixis (obligatoriu pe lună plină) şi cele implinite de fructele gustate prima oară-n an. Au şanse duble de îndeplinire, clar! Astfel luna plină combinată cu multe căpşune dulci şi o carte de Anais Nin te pot face să te crezi altcineva. Şi să-ţi fie bine cu noul tu.

O noapte perfectă cu lună aproape plină.
Visele cele mai frumoase întotdeauna se povestesc.
Bucăţele reci de limete ce-au plutit o oră într-un pahar de vodkă, gustul albastru de Blue Lagoon pe dinţii tăi sau limbă rece jucându-se cu cuburi mici de gheaţă.
Visele cele mai frumoase merită povestite.
Culoarea ochilor tăi după ce îi ţii câteva minute închişi, gândindu-te intens la un sărut.
Te-alinţi când spui că nu vrei acasă. O buturugă ciudată, ciot rămas de la un pom … ceva într-o grădină poate fi fascinant.
Când îţi mulţumesc că mă suporţi îmi spui atât de sincer că de fapt n-o faci!
Luna plină îţi goleşte mintea de toate şi de toţi. Şi mă primeşti numai pe mine. Sentimentul exclusiv face bine şi-apoi remarcile şi-atenţia primită de-ntreg metabolismul meu mă copleşesc. Căpşune magice.

Şi asta a fost o furtună selenară. Totul pentru că îmi epuizez forţele. Prea multe poveri pe umerii mei. Nici unul dintre aceşti oameni nu îmi dă el mie forţă. Nu am nici un prieten. Sunt singură şi îi învăţ pe alţii, iar Henry se joacă. Încearcă să lucreze, dar de fapt se joacă de-a lucrul. Se joacă şi o face pentru el însuşi, iar oamenii simt asta.
Confuzia creează artă. Prea multă confuzie creează dezechilibru.
Dispreţuiesc proporţiile, măsurile, tempo-ul lumii obişnuite. Refuz să trăiesc în lumea obişnuită ca o femeie obişnuită. Să mă implic în relaţii obişnuite. Vreau extaz. Sunt o nevrotică în sensul că eu trăiesc în lumea proprie. Nu mă voi conforma lumii. Mă conformez doar mie însămi.
Femeile mereu cred că dacă au pantofii mei, rochia mea, coafura mea, machiajul meu, totul va merge la fel de bine. Ele nu se gândesc la doza de vrajă necesară. Ele nu ştiu că eu nu sunt frumoasă ci doar par să fiu aşa în unele momente.

Viaţă dublă, gust dublu, plăcere şi nefericire duble.

Foc, Incest şi Henry şi June

"a worthy moral, intellectual and emotional challenge"





Movie viewers, who are rarely required to strain their thought processes, will find “The Reader” a worthy moral, intellectual and emotional challenge. A thoughtful and plausible examination of guilt.

Am văzut aseară The Reader şi mi-a plăcut mai presus de cuvinte. Am avut lacrimi în ochi de la început până la sfârşit. “To the uninitiated, the film will be a harder sell.” spuneau site-urile şi le dau dreptate. Acum abia aştept să citesc The Reader, cartea şi să prelungesc senzaţia filmului. Văzusem săptămâna trecută The Curious Case… şi nu am putut scrie despre el. Mi-a plăcut, dar ca şi top senzaţie nu a fost povestea sau prestaţia ci mi-a rămas în minte cât de bine arăta Brad Pitt pe motocicletă în a doua jumătate a filmului. Şi o atât de superficială consideraţie nu e motiv de laudă. Apoi am văzut Slumdog… care deasemenea mi-a plăcut. Deosebită idee. Şi-atât. L-am văzut şi nu l-aş mai revedea. Nu am de ce. L-am digerat şi mi-a dat tot ce putea filmul ăla. The Reader cred că m-ar răscoli de fiecare data când l-aş vedea.
Michael Berg, “Kid” cum îl alintă Hanna, are 15 ani şi putem vedea atât de sensibil şi frumos cum toată povestea de-o vară îl maturizează încet încet. Am fost fermecată de cum i se transformă zâmbetul, gesturile şi declaraţiile în braţele unei femei ce are de două ori vârstă lui. Şi-apoi procesul aduce atâta dramă-n povestea lor şi te face să simţi atât de puternic cum alternează sentimentele lui Michael, cum ajunge la concluzii atât de importante pentru el, pentru ea şi-atât de neimportante pentru toată lumea, cum înţelege el că a ei condamnare vindecă, cum înţelege ea că a sa moarte vindecă.
David Kross mi s-a părut că seamănă cu Heath Ledger, iar Kate Winslet e genială în filmul asta.
Îşi merită nominalizări, Oscaruri şi-aplauze.

http://www.jewishjournal.com/
http://www.imdb.com/

Prima şi-a doua parte.


(sursa foto)

Partea I – Ticket to Heaven

Două zile pline de iarnă în toată splendoarea ei: zăpadă pufoasă, ninsoare deasă şi ireal de frumoasă, brazi troieniti, dealuri asaltate de chicoteli şi saci de plastic, bulgări reci şi forme ciudate în zăpada proaspătă şi neatinsă.
Visez. Stresul, semnalul la telefon, wireless-ul sau criza mondială lipsesc cu desăvârşire. De fapt, aici, nici nu există cu adevărat.
Am fost la munte, acolo unde există doar:
*seri în miros şi zgomot de lemn ars, foşnet de pagini de carte întoarse leneş, pahare de ceai cu rom şi-o ciorbă bună gătită pe plită şi-nnebunindu-ne cu aroma…
*nasuri roşii, obraji îngheţaţi, zăpadă pe gene şi zâmbete strălucitoare, vânătăi, tăvăleli în mormane de nea şi rostogoliri pe pârtie în hohote de râs…
*muzică-n surdină, exces de Phoenix fredonat, pereţi de lemn curat, uşi care scârţâie familiar şi turtă dulce cu miere de albine şi ciocolată;
*fulare şi mănuşi atârnate pe colţuri de sobă fiebinte, bocancii uzi la gura sobei şi aşchii de lemn ce miros a copilărie.
De-abia acum sunt deplin pregătită să las iarna asta să plece. Acum sunt gata pentru primăvară!

Partea II – Behind Those Eyes

Bizare situaţii mă fac să oftez. Instinctul mă trădează. Oameni şi cărţi.
La penultimul SDC am luat o carte. Citisem fragmente şi mi se păreau geniale. Citisem o părere ce desfiinţa cartea şi autorul, ceea ce m-a făcut să vreau să o citesc să-mi pot argumenta plăcerea. Am vrut să citesc acea carte convinsă că o să îmi placă mult şi că o să-mi pot exprima punctul de vedere opus celui exprimat atât de dur. Greşeală! Cartea nu mi-a plăcut. Ah! Şi chiar de n-aş putea califica atât de rea această scriitură totuşi nu-mi plăcu! Deloc! Şi mă văd nevoită a semna la critica defavorabilă!
La ultimul SDC (cel de aseară) am primit o carte. De fapt fu după SDC. Îmi place să cred că nu era o carte pentru SDC. Era o carte pentru mine. Şi nu e chiar ok să cred aşa pentru că iarăşi îmi urăsc înstinctul ce pare a eşua lamentabil în ultima perioadă. Şi aş fi vrut să-ncep cartea şi să o urăsc după primele zece pagini. Sau măcar să-i recunosc o anumită valoare şi să o pot cataloga că nefiind pentru mine şi spiritul meu. Pentru a putea nega recomandarea la o următoare întâlnire. Să pot aruncă în faţă celui ce mi-a recomandat-o reproşul că nu m-a analizat destul sau poate m-a perceput greşit. Dar nu am cum pentru că deja iubesc cartea. Şi e destul
de profundă încât să mă facă să mă pierd în imagini şi să mă întorc câteva pagini în urmă pentru a reciti şi-apoi să rămân uimită că am citit puţin din ea deşi credeam că sunt aproape de suta de pagini. Şi e destul de uşoară ca să o pot citi toată noaptea doar la lumina spotului de la noptieră şi să nu-mi încurce gândurile ci doar să mă facă să visez puţin mai frumos spre dimineaţă.
Şi iată ce se întâmplă când înstinctul meu doarme. Am citit Viaţa pe un peron a lui Paler convinsă că o să îmi placă şi am urât-o, oricâte fragmente geniale are! Mi-a dat o stare rea şi sumbră. Citesc acum Foc, Anais Nin şi ameţesc doar când pun mâna pe carte. Mi-aş fi dorit să nu îmi placă. Dar îmi!

Musical Mood

I don’t know how else to put this
It’s taken me so long to do this
I’m falling asleep and I can’t see straight
My muscles feel like a melee
My body’s curled in a U-shape
I put on my best but I’m still afraid

Propped up by lies and promises
Saving my place as life forgets
Maybe its time I saw the world

I’m only here for a while
But patience is not my style
And I’m so tired that I gotta go

Where am I supposed to hide now?
What am I suppose to do?
Did you really think I wouldn’t see this through

Tell me I should stick around for you
Tell me I could have it all
I’m still too tired to care and I gotta go

I get to go home in one week
But I leaving home in three weeks
They throw me a bone just to pick me dry

I’m following suit and directions
I crawl up inside for protection
I’m told what to do and I don’t know why

I’m over existing in limbo
I’m over the myths and placebos
I don’t really mind if I just fade away

I’m ready to live with my family
I’m ready to die in obscurity
Cause I’m so tired that I gotta go

Where am I supposed to hide now?
What am I suppose to do?
You still don’t think I’m going see this through

Tell me I’m a part of history
Tell me I can have it all
I’m still to tired to care and I gotta go

Stone Sour – Zzyzx Rd.

Just another musical mood…

Bury all your secrets in my skin
Come away with innocence
And leave me with my sins
The air around me still feels like a cage
And love is just a camouflage
For what resembles rage again

So if you love me let me go
And run away before I know
My heart is just too dark to care
I cant destroy what isn’t there
Deliver me into my fate
If I’m alone I cannot hate
I don’t deserve to have you
My smile was taken long ago
If I can change I hope I never know

I still press your letters to my lips
And cherish them in parts of me that savor every kiss
I couldn’t face a life without your light
But all of that was ripped apart…
When you refused to fight

So save your breath I will not hear
I think I made it very clear
You couldn’t hate enough to love
Is that supposed to be enough?
I only wish you weren’t my friend
Then I could hurt you in the end
I never claimed to be a Saint
My own was banished long ago
It took the death of hope to let you go

So break yourself against my stones
And spit your pity in my soul
You never needed any help
You sold me out to save yourself
And I wont listen to your shame
You ran away you’re all the same
Angels lie to keep control
My love was punished long ago
If you still care, don’t ever let me know

If you still care, don’t ever let me know…

Copy/Paste

Articol pe care il gasiti si pe www.cafeauadinzori.com

Playlistul unui rock lover #2

Continuăm. Shuffle Off. Mi-am dat seama că ascult cu mare plăcere şi dedicaţie formaţii rock şi cântece ştiute pe derost despre care acum câţiva ani nu auzisem. Şi ca ultima mea frază să aibă înţeles vă spun că întotdeauna am considerat muzica rock înafara tendinţelor, am considerat-o independentă şi neschimbată, muzica pe care nimeni nu o poate detrona, desfiinţa sau transforma cu ierarhii în playlisturi ce rămân peste ani şi ani la fel de ascultate şi aplaudate… dar deasemenea credeam că acest lucru o face de neatins şi nepenetrat în topurile marilor trupe, că milioanele de curente noi şi încercări disperate nu vor avea nici un succes (my bad!) şi că bandurile de-o vară cu zdrăngăneli atât de frumoase din chitări şi părul răvăşit în ochi vor dispărea la fel cum au apărut… Majoritatea chiar au dispărut…

Am să vă spun azi despre câteva trupe aparute de la 2000 incoace cu succes nebun în ultimii ani, succes pe care îl merită şi care are în spate talent, muncă şi noroc … şi care binenteles fac parte din playlistul meu…

Theory Of A Deadman , TOAD sau mai simplu Theory este o formaţie care a reuşit clasic cu un demo tape dat la un aftershow party lui Chad Kroeger de la Nickelback. Sunt frumoşi şi cântă bine. Make Up Your Mind sună frumos . Wiki si LastFm spun ca stilul lor e post-grunge rock. Aşa o fi.

Audioslave e o trupă care, cică, a cântat ceva ce se încadra la hard rock şi grunge. E o trupă ce a pornit ca un proiect între un chitarist de la Soundgarden şi câţiva membri de la Rage Against the Machine. Like a Stone s-a auzit la un moment dat din calculatorul meu cand se invarteau Cip si Puffy pe langa el. Si se aude de-atunci mereu.

Stone Sour este o alta formatie proiect de data aceasta initiata de cativa membrii Slipknot, care a iesit bine, arata bine si canta bine. Through Glass e o melodie care-mi place enorm, desi tot albumul merita atentie. (CartKid guilty again! Geniale recomandari de-a lungul timpului)

Default este un alt band descoperit de Chad Kroeger si care canta binenteles tot post-grunge (habar nu aveam ca am ceva cu acest stil/curent/cuvant). Mie LastFM-ul mi-a aratat-o. One Late Night savurez deocamdata de la ei. Merita ascultati.

Breaking Benjamin este tot un post-grunge band. Off topic, de-acum nu ma voi recomanda ascultatoare de rock ci voi raspunde pretentios “Ascult post-grunge. Tu?” Glumesc desigur. Doar o insigna mare cu Post-Grunge addicted, poate… just kiddin’. De la Breaking Benjamin ascult obsesiv So cold de pe albumul scos in 2004 We Are Not Alone. Tezeu e responsabil pentru aceasta placere. Si recomandare.

In incheiere va spun despre o formatie care e veche si buna dar care e new entry la mine. Nu am ascultat pentru ca nu reuseau sa se lipeasca de sufletul meu pana acum. Dar acum s-au lipit bine de tot. Tot de la Puffy (trebuia sa dau un link si pentru tine, :) Puffy aka CartKid), Slipknot cu ultimul album. Snuff e preferata mea. Si o descriere superba a albumului si motivului pentru care acum ii ascult, am gasit aici: metalhead.ro.:

Sigur, a fost nevoie de o pauza de 3 ani insa asteptarea nu a fost in zadar caci Slipknot au scos pe piata probabil cel mai matur album lansat pana in acest moment. All Hope Is Gone reprezinta echilibrul perfect intre un sound metal mult mai bine cizelat si o latura ceva mai soft a trupei, neexploatata pana acum (…) cei 9 componenti au explorat o latura mai matura, nu neaparat extrem de moderna ci pur si simplu altceva, ceva nou, proaspat.

Şi vă las să ascultaţi aceste şase melodii. În total 20 de minute de muzică, nu bună, ci foarte bună!

Gânduri amestecate şi-un film.

Stare de gol. Nici muzică nu prea reuşeşte să mă bage într-o ‘special mood’
Am văzut cinci filme. Patru nu-mi mai amintesc despre şi cu ce erau. Dar The Way of The Gun mi-a plăcut. Vechi. Recunosc, mi-a plăcut în primul rând pentru fantastică combinaţie Ryan Phillippe şi Benicio Del Toro. Chiar de sunt tipii răi n-ai cum să nu-i iubeşti. Sunt speciali şi nebuni. Sunt frumoşi şi cu sclipiri inteligente. Le stă bine în pantaloni albi şi ciocate, în tricouri mulate şi nebarberiti, cu pistoale la cingătoare şi arme mari în mâini, plesnind peste fund prostituatele dintr-un bordel sau mângâind o femeie gravidă pe burtă, făcând planuri de război doar din priviri sau jucând un joc de cărţi cu multe sensuri. Sunt fermecători în faţa unei sticle de wisky sau schimbându-şi locurile din mers în maşină.
Şi scot din ei numai fraze geniale:
Don’t you think it’s funny that if I grab a woman’s ass and she punches me, she’s fighting for her rights, but if a faggot grabs my ass and I punch his lights out, I’m a homophobe? We’re not talking about how long you’re gonna live, we’re talking about how slow you’re gonna die.

Dacă am văzut multe filme care mi-l recomandau pe Ryan Phillippe, pe Benicio Del Toro nu-l ştiam decât din The Things We Lost In The Fire. Unde mi-a plăcut mult. Şi tot pe el îl voi vedea în 21 Grams. Care deja îmi place fără să îl fi văzut.

Azi e zi bună de făcut planuri.

O bibliotecă de colţ, albastră e patată de amintiri frumoase.

Sâmbătă noapte lungă. Supermarketul m-a îmbiat cu păstrăvi proaspeţi şi mi-a reamintit reţetă cu feliuţe de lămâie şi multă folie de aluminiu. Am gătit cu plăcere. Chiar dacă nu la mine acasă. Am învăţat ce-nseamna mojar.

Ce-ar fi dacă?! sună la fel de bine ca What if?!

Ghicitul în cărţi face bine. Chiar dacă-n joacă.

Nu pot dormi din lipsa viselor.

Darling, I’m ready for Paris!