E prima dată când îmi port ochelarii de soare pe ploaie. Azi dimineaţă.

Am senzaţia că viaţa mea se hotărăşte în lipsa mea, că oameni care n-au dreptul iau deciziile grele ca pe o joacă. Am premonitii negre şi doare neputinţa de a schimba ceva. Neputinţa mea.

Îţi cunosc paşii spre despărţire. Nu-i prima dată. Îţi ştiu depărtarea de mine, resemnarea şi căderea. Nu-i prima dată.

Trist e că niciodată nu am reuşit să te părăsesc. Eşti primul om care mă părăseşte el pe mine cu doar senzaţia că este el părăsit. Ciclic. Şi degeaba, aş spune… Dar aşa spune orice om părăsit…

M-aş sacrifica ploii ăsteia cu o răceală cruntă care să-mi spele memoria şi planul, trecutul şi speranţa de viitor. M-aş sacrifica sfârşitului ăsta cu o moarte care să cureţe lumea de mine.

În lumea mea ideală m-ai fi sunat la 8 jumate după doar două ore de somn. În lumea mea ideală te-aş fi pus pe speaker şi glasul tău cald ar fi inundat fiecare colţ al biroului. În lumea mea ideală mi-aş fi suflat nasul dramatic la fiecare două minute în timp ce tu mi-ai fi făcut declaraţii hotărâte şi serioase. În lumea mea ideală mi-aş fi dat seama că nu mai suntem aceiaşi şi că pe ăştia doi, reflectaţi în geamul oficiului, lumea încă nu i-a cunoscut. Şi e timpul să-i cunoască.

 Disperarea dă insomnie şi plâns, nefericirea dă stare de somn şi visare. Fericirea dă energie inepuizabilă. O stare de răceală se joacă insistent cu ideile mele. O ceaţă densă şi confuză pluteşte-n cap, un nas roşu ţipă după şerveţele şi tâmplele zvâcnesc a fierbinte.  

  

 Nu ştiu cine eşti pentru că nu vorbeşti. Nu zici, nu ceri şi nu întrebi. Taci. Aştepţi să-mi treacă şi scapi farmituri dintr-un cozonac uscat. Atitudine care mă îmbolnăveşte.  

  

 Mă culc. Să dorm mult mult şi să mă trezească cineva care să întrebe şi să se agite, să lupte şi să rezolve, să vorbească şi iubească.  

La fel ca dans murdar. Plin de sexualitate rafinată. Arbitru incorect. Un jucător cu ale sale cărţi pe faţă. Altul schimbând regulile. Strigă “sec” şi aruncă mână de cărţi. Cu faţa în jos pentru că fiecare dintre ele minte. O pereche de dame. Nu ştie să joace cu o pereche de dame. O damă în fiecare combinaţie. Poker face.  

 Intri în joc cu inima uşoară. Pregătit, vesel şi cu speranţe de victorie frumoasă. Termini falit, dependent de a vrea încă o şansă. Cauţi fise, chipsuri, bani. Contul arată 2.88. Caseria s-a închis devreme azi, neonul cazinoului pâlpâie şi ceilalţi jucători aşteaptă zâmbind. Fluturând din gene. Pleci jurând că nu o să mai joci. Joc compulsiv sau joc de şansă patologic, este o tulburare de control al impulsurilor. Negarea. Prima fază. 

  

 Eu n-am de unde să ştiu. Nu joc. 

Migrene strânse în jurul gândurilor dau nopţii o culoare bizară. Nici gustul cafelei nu salvează situaţia. Senzaţia.  Calm, vindecă-mi starea cu îmbrăţişări şi linişte. Sau muzică.

 Joc domino cu pătrăţele de ciocolată amăruie. În fructiera de pe masă am un strugure imens, două banane, un măr roşu şi două tomate. Puteam să scriu un măr şi două roşii dar analgezicul mi-a amorţit şi ideile. Când un copil se dă om mare, insistă şi se autoproclama, promite, cică dovedeşte şi se bate cu pumnii în piept, am învăţat să dau din cap încet şi să zâmbesc. Mergând cu spatele. Back in my safe zone.

 Ştii ce mi-ar răscoli acuma simţurile? O minciună.  

Audioslave. Enjoy…

 Unii se întreabă despre cine scriu, alţii se întreabă pe cine iubesc. Câteodată şi cei sau cele despre care scriu se recunosc târziu. Intodeauna cei sau cele pe care i/le-am iubit, au ştiut. 

 Îmbrăţişările în care mi-aş fi dorit să fiu azi s-au întâmplat, totuşi, în lipsa mea. Dar le-am simţit.  

 Un om e singur, un om e nefericit, altul iubeşte de departe, iarăşi. Sunt oamenii din jurul meu. Tu eşti omul din mine.  

 Seri calde cu Unforgiven în difuzoare şi prieteni buni desenând baloane. Suc de fructe de pădure şi idei de romane. Le cer zâmbind idei şi tac brusc şi serioşi. Eu o iau ca şi compliment. Ei sunt oamenii care mă anunţă ce se întâmplă în lumea largă ştiind că în lumea în care trăiesc eu nu ajung cutremure, tsunami sau crimele politice. Ele sunt femeile frumoase care mă scot la cafea să-mi zâmbească cald şi să-mi gătească paste carbonara în seri de bârfă şi planuri celebre. Ei sunt bărbaţii frumoşi care iubesc bucuroşi sau trişti şi ştiu cum să-şi împărtăşească frumos trăirile. Ele sunt femeile frumoase care plănuiesc petreceri în pijamale pe canapele mari cât o cameră întreagă. Ei sunt prietenii mei cu care împart lunile pline, vremea întunecată şi ploioasă, sticlele de wiskey sau bere, cafelele imense cu mult lapte şi poveştile de dragoste.  

Cu tine fiecare rasuflare.

    Minivacanţă veselă şi edificatoare. Face to face cu Vama Veche. I-am zis adio scurt şi rece. Apoi cu faţa la mare i-am zis un te iubesc pentru totdeauna.  

   Adio pentru că marea o pot iubi şi în altă parte. N-am să vă zic de oameni răi şi urâţi sau de cei care încearcă prea mult să se integreze şi-s prea evidenţi sau de cei care nici nu au ce căuta acolo. Oamenii care nu au înţeles Vama Veche. Ei au stricat-o. I-am zis adio pentru că în 24 de ore am auzit exact 5 melodii rock şi alea la Stuf, la răsărit. Pentru că dacă Vama Veche înseamnă doar rasta, gandja, dreaduri, dnb, dubstep şi fumat, atunci eu nu o înţeleg şi nici nu-mi place. Nu înţeleg termenii, muzica, formaţiile româneşti care cântau pe scena de acolo muzica plină de gj-uri şi dj-uri, Goblin-ul plin jumate de oameni care dansau cu plăcere şi jumate zbierau şi incomodau pe ceilalţi pentru că le place ideea că dnb-ul îţi permite să ţopăi fără noimă şi ei asta făceau; dacă îi întrebai ce ascultă nu aveau habar nici că Şuie cântase până acum 10 minute sau că remixul respectiv va dura alte 20, pur şi simplu dădeau din mâini şi picioare.   

    M-am plimbat şi i-am zis adio în toate colţurile ei. M-am oprit fascinată de acorduri rock în mijlocul drumului şi căutam terasa pentru că acolo m-aş fi îngropat dacă era. Era doar o maşină cu geamul deschis şi fără şofer. Un om frumos s-a urcat în ea şi a plecat. Cu terasa mea. 

    Minivacanţa mea la mare a fost superbă pentru că m-am întâlnit cu multă lume cunoscută şi frumoasă, pentru că am cântat la foc de tabără, cu chitări şi valuri, cu sticle de bere ce se dau din mână în mână precum chitările, cu melodii cântate de zeci de voci odată şi feţe zâmbitoare luminate de flăcări, cu nisip în tenişi şi răsărit fără soare, cu shaorma împărţită cu câini mari şi blânzi şi cu Olteanca roşcată şi veselă, pe care am găsit-o într-o îmbrăţişare exact acolo unde am lăsat-o asta vară, pe plajă.     

    Nisipul, valul, focul de tabără, cortul, chitara, răsăritul şi rockul. Combinaţia perfectă care a dispărut din Vamă şi pe care am de gând să o inventez în altă parte.  

Eliminate quotations. As Ralph Waldo Emerson once said: “I hate quotations. Tell me what you know.”

Dreptul meu la un altfel de tu este discutabil. Dar noi nu-l discutăm. Doar îl inventăm zilnic. Am senzaţia că vremea caldă topeşte ideile şi planurile. Iartă-mă. Avem nevoie de o furtună şi de aceea o să ne îmbrăcăm gros şi o să o aşteptăm împreună pe malul mării. 

 Despre mine din ce în ce mai puţin. Restul e la tine. Înăuntru. 

 N-am avut cum să-i explic că degeaba vrea în vârful muntelui cu elicopterul. Traseul e obositor, dureros dar merită. I never said it would be easy, I only said it would be worth it. Şi-apoi mai contează şi de ce vrei în vârful muntelui, şi pentru ce şi cu cine. Şi mai contează că nu te-am crezut în stare. I know… buzzkiller… 

  

 Dacă lăsăm lucrurile să se întâmple natural, dacă nu ne încăpăţânam să le facem să ni se întâmple mai ales când simtim, mai ales când am crescut şi-ar trebui să fim mai siguri pe ce simţim, e ca şi cum am crede în destin şi-am aştepta calm într-un beci, să ne găsească viaţa perfectă, omul perfect şi dragostea perfectă. Nu-i de forţat, e de trăit, luptat, iubit, exagerat şi intensificat. Zâmbesc. E de trăit.  

  

 Ridic din umeri şi fac un pas în spate. Dacă sunt atât de sigură că va da greş, spune că va da… Prove me wrong! Am stat aici/acolo să-mi arăţi, să-mi arate, să-mi arătaţi. Şansă după şansă călcată în picioare cu sclipire egoistă. Copii. Eu nu vreau să fiu copil. Eu vreau să fiu om tânăr, exact la vârsta la care pot face orice. La vârsta la care iubeşti cu toată fiinţa, trăieşti zilele în aceeaşi măsură cu nopţile, ţinutul de mână şi primul sărut sunt pe aceeaşi treaptă cu prima îmbrăţişare skin on skin, castelele de nisip şi fugăritul în parc sunt pe aceeaşi treaptă cu hârjoneală din aşternuturi  şi muşcăturile pe gât, surpriza cu mâinile la ochi e pe aceeaşi treaptă cu senzaţia unui sărut fierbinte şi ud pe ceafă, alintăturile cu diminutive sunt pe aceeaşi treaptă cu geamătul şi numele ţipat din pat. Nu pot şi nu vreau să trăiesc pe jumătate şi nici n-am să amestec plăcerile. N-am să le neg, n-am să le aştept sau să nu le recunosc valoarea. Am să le caut, trăiesc pentru şi-am să  le fac parte din mine. Zâmbesc şi ridic din umeri. Om mare şi copil. Niciodată doar unul ci de-amândouă în doze perfecte. Pentru că nu ai cum să ceri senzaţii de om mare în gesturi de copil. Doar invers. Doar senzaţii de copil în gesturi de om mare. N-ai cum să primeşti promisiuni de om mare şi să aştepţi să-ţi fie respectate într-o joacă de copii la fel cum dacă pretinzi comportament de om mare şi primeşti joacă, poţi şi ai dreptul să spui stop.  

 — 

 Mi-ai publicat mailul??? Nu, doar am pretins că l-ai scris. 

 —  

 Mi-e dor de omul cu care am crezut şi vrut să îmi împart viaţa. Cu care am încercat. Mi-e atât de dor că am momente în care uit de ce am plecat şi încep să mă îndoiesc că am încercat destul.  

 — 

 Ieri două femei mi-au spus spontan şi naiv: te iubesc. Era o vreme când pluteam la vorbele astea. Acuma au sunat cu ecou şi mă urăsc pentru asta. Aşa cum o a treia femeie mă dispreţuieşte.  

 — 

 Dulapul meu e plin de scheleţi. Unii ies din când în când purtând prinsă-n regrete umbra câte unui bărbat iubit şi părăsit. De mine. Ies doar să probeze o pereche de jeanşi vechi, poate un tricou rupt cu Nirvana, poate un inel dăruit mie sau să zăngăne o pereche de cercei ce mi i-a luat cadou de un crăciun uitat. Alteori par reali sau poate sunt, sunând de 1 aprilie, zâmbind sprijiniţi de barul înalt al unei cafenele sau încrucişându-şi drumul cu mine când se întorc de la un job solicitant, pe jos, acasă. Aceeaşi casă.  

—

Clişeu. Când doare, lumea nu se opreşte în loc. Când o dăm în bară rău de tot, lumea nu se opreşte în loc. Când pierdem, lumea nu se opreşte în loc. Când iubim, lumea nu ţine pasul. Clişeu.