Așa de tare m-a agitat săptămâna asta de după vacanță că nici n-am avut timp să mă gândesc unde sunt, cine sunt și unde merg. Mă trec stări ciudate de început de depresie, oboseală și oftat, bucurie epuizată și lehamite pe faze. Programul încă nu mi l-am fixat, încă adorm la 3, insist să mă trezesc la 6 jumate și să rezist 8 ore la birou.
Îmi beau iaurtul obligatoriu și postsărbătorist.

A trecut febra sărbătorilor, a trecut nebunia de globuri și beculețe și cred că-i cazul să mă scuture o stare antisocială, să mă tulbure o depresie ușoară, să ne spele o ploaie și-apoi să ne liniștească și limpezească o ninsoare. O zăpadă de jumate de metru care nu o să fie tăvălită și călcată în picioare de oameni pentru că e mijlocul lui ianuarie și nimeni nu are de mers nicăieri, nimeni nu mai are de ce și din ce să facă cumpărături pentru cadouri și mese întinse, nimeni nu mai țopăie fericit. Toată lumea se odihnește și-așteaptă ori un alt anotimp ori să-și facă ăsta de cap. O zăpadă albă și pufoasă ne-ar odihni perfect.

Eh. An apocaliptic. Se impune a fi zen jumate și haotic cealaltă jumate.
Vreau puțină liniște. Și-am descoperit că liniște pentru unii înseamnă bani, pentru unii înseamnă singurătate, pentru unii înseamnă lipsa zgomotelor de orice fel și că pentru mine înseamnă timp. Asta pentru că întotdeauna am un plan. Sau doar pentru că timpul e de neobținut, neinventat, nesuplimentat.

Cred că pot să fac să-mi iasă orice mare realizare a oricărui alt om doar că probabil mie mi-ar lua mai mult timp. E și asta un fel de încredere în mine.

Așteptând iarna sau primăvara, o să mă lupt cu dementorul ăsta ce-mi dă târcoale. Patronusul meu e câteodată o pisică și câteodată tu.