Sfârşitul ăsta de săptămână mi s-a întâmplat ceva SF. Am rămas blocată în diverse locuri pentru câteva ore, locuri din care nefăcând nimic m-am ridicat şi am plecat cu o mulţime de amintiri plăcute din perioada în care de fapt am stat. Şi cum cel mai bine ca portaluri, terminale şi porţi de spaţiu pliat cel mai bine si mai bine funcţionează o sală de aşteptare sau un peron de metrou într-o staţie cu legătură între magistrale… aşa mi s-a întâmplat.
Sâmbătă dupamiaza m-a găsit plângând pe-un scaun lipit de un stâlp pe un peron zgomotos de metrou. Dezamăgită şi tristă. De-acolo, cel mai bun prieten a reuşit să mă salveze. Un om frumos şi fin, cu zâmbetul perfect şi de care mă reindragostesc de fiecare dată când îl văd. Şi m-a găsit abandonată şi tristă şi m-a vindecat cu o cafea fierbinte la Starbucks, cu un zâmbet ce nimeni nu îl poate reproduce/descrie/urâ, m-a vindecat cu o casă caldă şi plină de el, cu un pat mare cu lenjerie cu flori galbene şi perne mici şi multe. Ca o mângâiere pe creştetul capului, ca un duş fierbinte de care aveam nevoie, ca o pilotă călduroasă şi un film amuzant. Mi-a recomandat repaus la pat, nu a pus întrebări care să nu-l intereseze şi s-a pierdut în noaptea zgomotoasă de sâmbătă la petrecerile ce şi eu ştiu că nu pot fi la fel fără el. De pe peronul ăla de metrou am plecat senină şi fericită ca după o plimbare dimineaţa printr-un cartier plin de pisici pufoase ce scormoneau stratul de frunze uscate. N-aveam în cap decât parola spre universul paralel. 43.
Din sala de aşteptare unde mă blocasem prea multe ore şi deja simţeam nodul urât de lacrimi din gât m-a salvat omul pe care îl iubesc cu o parolă pe care nu o mai ştiu sau poate n-am ştiut-o niciodată. M-a vindecat cu un sărut prea lung şi cald, cu o mângâiere grăbită şi un tremurat de anticipaţie. Ore întregi în sala de aşteptare de fapt dormeam ţinută strâns în braţele lui cu buzele lipite de pielea gâtului lui.
Duminică dimineaţă am clipit somnoroasă şi fericită. Din uşa camerei mici i-am privit dormind cum i-am văzut de-atâtea ori pe canapelele mele. Unul, dezvelit şi obosit, calm şi frumos, altul aproape gol, pe margine, pe-o parte. Coji de mandarină, cercei cu pisici negre şi doze de Str8. Un apartament prea mare dar nu îndeajuns încât să cuprindă cât de mult îi iubesc pe amândoi.
Peronul gării în aşteptarea trenului meu. Bagaje mici şi preţioase. De la unul am luat o mulţime de sms-uri să îmi aducă aminte că există, de la altul minţile. Unul mi-a cărat bagajul greu şi m-a căutat pe culoare albe, pierdută, altul mi-a desenat inimioare copilăreşti pe fereastra vagonului aburită. O îmbrăţişare strânsă pentru unul, şi-un drum bun pentru altul. Un sărut ud pentru unul şi un blink pentru altul.
Baftă la parţial, dacă e joi e Dallas (meci), Moeciu, târg şi cât de aproape e februarie.
Voi. Oamenii mei. Rari. Dar inimaginabil de frumoşi. Pentru care aş face orice.
L.E.: Am aflat că într-un alt univers am fost tristă şi nefericită, nedorită şi alungată, neiubită şi singură, nemângâiată şi nesărutată, înfrigurată şi nesalvata. Şi că am bântuit ore întregi prin metrouri în diferite direcţii cu genţile mari atârnate… că am fost văzută aşteptând pe băncile reci în diverse staţii, că niciodată nu aşteptam coborârea la uşa cu peron, că plângeam pierdută la intersecţia culoarelor albe şi reci şi că singurul moment când am zâmbit a fost când am mâncat o gogoaşă pufoasă şi pudrată abundent cu zahăr.
Like this:
Like Loading...
…sounds like magic :D
It was…
comportamentul tau este de la infantil la bolnav. iti place sa-ti expui fanteziile erotice, sa ai prieteni copii… imi provoci frisoane. traiesti printre oameni?
Cateodata este infantil, recunosc. Cateodata bolnav, recunosc. Fanteziile mele, te-asigur, nu trec usa dormitorului meu. Nu-mi confunda blogul cu viata. Nu-mi cunosti nici una nici cele doua. Prietenii mei sunt majori si vaccinati. Provoc frisoane si mi le asum, nu comentez anonim. Traiesc. Doar printre oamenii mei.
daca ti-ai trai frustrarile, fanteziile bolnave, narcisismul si prostia in dormitorul tau tare ar fi bine, dar tu te expui zilnic, crezi in ipocrizia ta ca esti importanta si ca un salut al tau adresat cuiva este important… cat crezi va valorezi in ochii celorlalti? sau crezi ca e cineva care te apreciaza pentru texte tip "Sandra Brown"? daca intradevar ai avea o viata frumoasa nu ti-ai expune-o pe toate gardurile!
Prostie ar fi sa presupuna cineva ca ma cunoaste doar pentru ca-mi citeste blogul. Salutul meu e important pentru cine vreau eu sa fie important. Frustrare inseamna sa comentezi anonim pe blogul meu de ciuda ca probabil nu as vrea sa te salut sau mi-as dori sa te ocolesc. Se pare ca n-ai citit Sandra Brown, exista o varsta si pentru romane usoare si romantice. Ipocrizie inseamna sa comentezi anonim. Si, ai dreptate, viata mea e frumoasa si n-are nici o legatura cu ce-ar putea cineva citi aici sau in alta parte. Te deranjeaza tare de tot persoana mea, asa-i? Si-ncerci sa te iei de texte, de blog, de mine cu presupuneri si acuzatii. Pai ce sa iti urez…? Spor. Daca alta activitate sau preocupare interesanta nu ai gasit decat o disputa cu mine… se pare ca vietile unora sunt mai sarace in preocupari decat imi imaginam.