Category Archives: shampoo bubbles

I can’t tell you why you should waste a leap of faith on the likes of me

by
Azi ne-am uitat unul în ochii celuilalt şi-am propus să ne amintim cine suntem. Azi m-ai privit în ochi şi mi-ai spus că ne-am iubit perfect fără să ne dăm seamă. Azi, din câteva clickuri am retrăit februarie 2008, 2009 şi 2010. Cu tot cu loc, cu timp, cu oameni şi senzaţii.  
 Aseară m-am îndrăgostit forţat numai să nu petrec ziua asta singură. Şi azi deja mă lăfăi în iubirea ta veche de-o zi.  
 Şi tot azi am înnebunit de putere şi zâmbet fericit. N-am nevoie de sărbători împrumutate să-ţi demonstrez că te iubesc. Bullshit. Ba avem nevoie. Avem nevoie de toate motivele inventate, împrumutate sau moştenite să ne hlizim cretin unul la altul, să ne iubim cliseic între perne verzi în formă de inimă pe care scrie cu vopsea albă sau cusut de mână ‘sunt al tau’, să ne privim normal şi calm măcar o zi pe an ca mai apoi să ne întoarcem la a ne iubi anormal, să ne sărutăm cu gust de bere neagră şi portocală dulce.  

My Valentine Card today said:

Now there’s this feeling in my gut. You might be the one. You’re completely nuts… in a way that makes me smile — highly neurotic.  Unfaithfully yours…


Am obosit de tine

by
Şi de cum te ascunzi. Am să închid ochii şi-am să pretind că nu exist. Aşa cred doar te vei odihni tu.  
 Mă bucur că voi prinde parcul cu magnolii să-mi pot lua la revedere de la el cum trebuie. Oricât de tare am să te strâng de mână să ştii că încă nu te cred şi îmi simt riscurile ascuţite lovindu-mi ritmic respiraţia.  
  
 Vineri la miezul nopţii alergam de nebună prin centrul oraşului crezând că te-am pierdut. Plângeam şi respiram greu de la frig. Miroseam a tutun şi a restaurant aglomerat. Alergam rugându-mă cu voce tare să te găsesc. Te-am găsit pe treptele Universităţii şi jumătate de oră ţi-am gâfâit în ureche a grijă, plâns şi oboseală. 
  
 Prea multe lucruri şi senzaţii în doar câteva zile. Am să mă culc să dorm toată săptămâna. De data asta fără culori. Doar somn.  
  
 Pentru anonimii care îmi consideră viaţa deplasată doar citindu-mi blogul nedeplasat am să vă spun că de fapt sunt o femeie trecută de 35 de ani, căsătorită şi cu un copil pe drum, cu un servici şi-un soţ gelos, cu lucruri minunate-n viaţă noastră pentru că cununăm şi botezăm şi mergem la nunţi, cu rate la casă pe 30 ani şi o dorinţă să mă văd bătrână cu nepoţi şi cu capul pe umărul bărbatului meu, că singura plăcere vinovată e că citesc literatură erotică şi poate câteodată exagerez povestind ce-am visat azinoapte. 
  
 Pentru restul sunt Liz. Aşa mă cheamă şi câteodată aşa trăiesc. Sau mi se pare. 

All these words I don’t just say

by

So close, no matter how far… Couldn’t be much more from the heart… Forever trusting who we are and nothing else matters …
 M-a apucat o groază teribilă de viitor. De plan în sine. De lipsa planului. Nu mai am răbdare să ascult aberaţii şi să văd oameni buni împiedicându-se de nuanţe. Sau oameni proşti proclamându-şi puterea.  

 Recunosc şi mulţumesc pentru sprijin şi energie dar puterea de a mă salvă ţi-am dat-o eu. Pentru că pot. Lăsându-mi toată greutatea pe tine nu fac decât să mă pregătesc să mă desprind de tot. Simţi şi ignori. Dacă ştiu să fiu, să iubesc, să exist lângă tine înseamnă că ştiu şi să mă desprind calm şi fără regrete. Şi am început să o fac de demult.  
  
 Aseară mi-am terminat puterea de a argumenta. Aseară mi s-au terminat cuvintele ce-mi alcătuiesc principiile. Aseară am adormit vorbind la telefon. Şi nu mai vreau să vorbesc la telefon. Îmi e deajuns că toţi oamenii dragi mie sunt departe, foarte departe. Nu vreau să te ştiu departe, nici temporar. Întoarce-te în noaptea asta acasă. La mine. Eu nu pot exista într-un noi la distanţă. O prietenie o lungeşti pe chat, pe webcam, într-o vacanţă sau doar cu gândul că celălalt e fericit. Şi asta ştiu şi pot să fac cu dăruire.  O dragoste îţi moare luând cu ea tot ce-ai în interior. Nu există relaţie la distanţă. Mă iubeşti atunci eşti aici, te iubesc, atunci sunt acolo. Nu aştept şi nu rabd. Pentru că nici timpul nu face asta.  
   
 Nu e un ultimatum şi nici o condiţie. Nu e o despărţire sau un adio. E o stare. Şi e tot ce noi împărţim.  
  
 Aseară o femeie frumoasă vroia să-mi plângă în braţe. Aseară o femeie frumoasă te-a urât pentru că ştie că eu când plâng o fac în braţele tale. 
  
 De azi am să răspund “Nu ştiu…” la tot. Iar la “Ce ai?” am să răspund ‘nimic’.  
 Never opened myself this way  





Metalica – Nothing Else Matters
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Soda

by
Cea mai bizară stare de mult timp încoace. În mine este linişte. În gânduri este nu foarte linişte dar laitmotiv şi listă clară de priorităţi. Tremur necontrolat şi nu mai pot mânca nimic. Jumate de bere m-a ţinut în viaţă. Frisoane, sudoare fină şi o ameţeală permanentă. Cumva plăcută. Da, sunt îndrăgostită. Nu, ăsta nu-i motivul. Mi-e rău într-un fel bine. Mi-e bine într-un fel rău. Habar n-am ce se întâmplă dar toate sunt simptome fizice. Mă transform, probabil.  
 Dacă îmi lipsea ceva ieri şi azi nu, aia e contul Erepublik. Na. Poţi tu să-i zici nu? Am încercat. Ca rezultat sunt ‘sitizan ov ză niu uord’.  
 Oare în ce mă transform? Ce vietate? De exemplu azi am cunoscut un arici. Eu am o istorie interesantă cu aricii. În facultate cea mai bună prietenă a mea era Ariciu’. Tot ea mi-a arătat primul specimen viu pe faleza Dunării, într-un boschete. Timpul a trecut şi am ajuns să locuiesc într-un bloc în grădina căruia locuiesc mai multe familii de arici pe lângă cele tz pisici şi o căţea obeză. Vara, pierd timpul urmărindu-i şi niciodată nu-i hrănesc deşi aş vrea. Nu ştiu cu ce şi parcă mă reţin să nu-i rănesc cumva. Mda. 
 Un fel de gripă fără gripă… cred. Nu doare nimic dar nici nu prea îmi simt nimic şi cam înaintez ţinându-mă de pereţi. Nu curge nasul şi nu am migrene. Am gust miros dar nu am poftă de nimic. Şi cel mai groaznic dintre simptome… cafeaua dă stare de greaţă. Nu, nu-s însărcinată, încetaţi! Sunt moale, alintată şi fără vlagă. Sunt high cumva fără consum de absolut nimic. Cola? Pomelo? Nesquik? 
 Şi tot ce mi-am dorit a fost o apă minerală… 

The onslaught of thoughts

by
   The index finger in front of closed lips is the most widely recognized gesture of silence…
   Ex silentio. Cu totul altceva.
   My inner silence is not about the absence of sound. 

  Argumente ce sună mult mai bine în engleză. Îmi caut echilibrul. Mă tratez cu tăcere. Lecţii calme despre Univers.  
    Mi-e dor de tine. Lumea e mai frumoasă şi mai caldă când eşti lipit de mine. Te caut prin camere care nu te-au văzut niciodată. Încă. Mi-e teamă că doar mi te-am imaginat şi mă surprinzi iubindu-mă în timp ce fac insigne în mijlocul camerei, pe jos. Big-endian şi little-endian. Învăţ. Apoi simt. Shiva. Prieteni ce doar mi se par a exista. Mi-e frig vindecabil doar de tine. Mâine dimineaţă te trezesc devreme. Flash back. Flash forward. Te îmbraci somnoros şi pleci zâmbind cu tot cu îmbrăţişarea mea. Pe drum mă suni cântând ‘let it snow’. Te-ntorci cu un pomelo îngheţat şi mă măsori aşa înfăşurată în pilota galbenă, desculţă-n hol. Un hol ce te-a iubit şi te-a urât în egală măsură. Te iubesc pe muzică neascultata. Mi-e drag când fugi de gălăgie şi agitaţie şi te ghemuiesti în mine. E aceaşi senzaţie ca atunci când îmbrăcăm acelaşi hanorac, în acelaşi timp. 
    Încep reconstruirea mea. Îmi dai bucăţi din tine acolo unde crezi că-i gol. Şi nu numai ca să mă întregeşti ci şi ca să mă recunoşti doar tu. 

   Shut your eyes, shut your mouth, and open your heart.






(foto)

* mi-a plăcut fotografia asta… desi nu sunt adepta protestelor generale, ideea asta imi place.

E de la luna plină

by
 Până şi eu m-am săturat de postări cu gânduri negre deşi încă mă simt aşa. M-am plictisit citindu-mă în nuanţe de gri închis. Nu am încă idee de unde aş putea să colorez totul, din nou,  în cremul cafelei cu lapte, să fac să fie soare şi frumos. Poate un strop de verde din ochii pisicii negre ce-mi bântuie biroul şi-mi disturbă webchaturile călcând apăsat pe tastatură sau muşcând cablul camerei video. Sau poate-ar trebui să-mi caut ceva puteri în luna plină de azi. Cineva îmi spune să mă retrag în muzică, altcineva îmi spune să mă sprijin de el. O soră mică şi zâmbitoare vine şi mă consolează speriată şi cărând după ea saci de încredere forţată în mine. E vital sentimentul că aparţin cuiva. Eu aparţin în primul rând ei. Apoi ţie. Dar voi ştiţi asta. 
 Încerci şi te consumi ca să mă vindeci. Mă urmăreşti prin casă şi faci grăbit, înaintea mea, ce vreau eu să fac. Şi nu mă laşi. Şi ştii că mă enervez şi-apoi zâmbesc de fiecare dată. Îmi înmânezi amuzat felicitări cu femei frumoase în sânii goi. Îmi dai apoi motive cuminţi să fiu mândră de tine. Din când în când te enervezi pe presupusa neputinţă de-a mă vindecă. Zâmbesc şi îţi iubesc suspansul.  
 De azi am început să fac planuri. E de la luna plină sau de la punga de lapte praf dulce de la tine. 
  

The supreme form of camouflage

by
I will, no longer, neither reflect, nor absorb light. I will cease to be, I will pass out of (our) existence or (your) notice. Slowly. Dematerialize… dissolve… fade… evanesce… evaporate… melt… sink… vanish… drop out of your sight.
 Mă voi camufla murdar într-un zâmbet comun. Îţi voi trimite poze cu mine alergând pisici albe în grădini îngheţate dintre blocuri. Îţi voi da senzaţia de care ai nevoie şi voi spera că nu vei căuta niciodată de-acum încolo realitatea. Pentru că realitatea s-a schimbat. În timp ce tu dormeai. 

Here I go into new days

by
(tumblr)





I’m pain, I’m hope, I’m suffer.

 Inboxul gol îmi dă o stare urâtă. Era o vreme când zi de zi primeam mailuri. Acum e doar gol. Pe de altă parte, inboxul veşnic plin al mailului de la birou nu compensează.  
 Decizii şi schimbări fatale. Din laşitate, eu, l-am părăsit. Mă bântuie regretul ăsta pe fiecare 8 ianuarie. Sau când mă-ncrucisez banal cu el pe stradă. Şi nu ne vorbim. Din laşitate, eu, nu l-am părăsit. Mă bântuie regretul ăsta pe fiecare 14 ianuarie. Sau seara când se-aude un televizor mergând.  
 Pentru că azi e 14 ianuarie, cred că de măcar un regret pot scăpa.  
 La mulţi ani! Consideră cadou doar 3 ani din 6. Ultimii. Şi e mai mult decât a primit oricine de la mine vreodată.  
 Azi am părul vâlvoi, unghiile albastre şi ochii conturaţi cu negru. Doar aşa pot plânge pentru ceva ce nu merită. 

Questions pending…

by
(tumblr)
... limitations of human understanding…

Un ieri bizar şi fără timp de muzică. Marţi seară m-am bălăcit într-o ciocolată caldă şi-apoi m-am lăfăit într-o conversaţie calmantă cu Sweet Hellen. Ne-am încruntat o oră la un început de an urât. Nu, de fapt, la un început urât de an, pentru că anul ăsta va fi până la urmă frumos.  
 Vin seara acasă cu un zâmbet secret şi păstrat doar pentru tine. Cumva ai reuşit să mă faci conştientă de puterea mea. Cumpăr pomelo şi lapte proaspăt. Fac friganele calde unse cu dulceaţă, mă lipesc de tine şi mă uit în linişte la comedii romantice. Zâmbesc. O lună grea, opt ore după alte opt, nopţi nedormite, documentaţii şi-un cadou imens.  
 Dacă primăvara asta o să refuze să mă surprindă cu zile însorite la mijlocul lui februarie mă pune la ambiţie să îi arăt ce-nseamna anotimpul nostru. Un plan, o recompensă, o revanşă.  
 N-am inspiraţie şi nici răspunsuri. Trăiesc într-un oraş cu oameni urâţi. Cu oameni care gândesc urât. Cu oameni care nu gândesc. Oaze de linişte găsesc în câteva priviri sau suflete. Puţine totuşi.  
 Câţi mai trebuie să plece de lângă mine să-mi pot pierde încăpăţânarea de a rămâne? Şi-apoi mi-am dat seama, eu nu trebuie să plec, eu doar trebuie să te aştept să mă iei. 
 Post Scriptum pentru Aida. Colega mea. Nu mişcă nimeni şi nimic online fără ca ea să ştie. Şi ştie doar ce vrea să ştie. Îi zâmbesc cald pentru că e un om frumos. În toate sensurile posibile ale cuvântului.  





I got a soul but I’m not a soldier

by
(tumblr)
E al naibii de ciudat şi greu să suferi atât de mult dintr-o situaţie creată tocmai pentru a opri suferinţa. E bizar mie să îmi fie atât de greu dintr-o cauză atât de uşor de rezolvat pentru oricine altcineva. E urât că eu gasec cei mai răi şi înverşunaţi oameni în viaţă, îi suport, îi iubesc poate, îi privesc cum îmi fac rău şi-apoi sunt obligată să le suport prăbuşirea. Pentru că asta fac acum: privesc neputincioasă prăbuşirea unui om pe care l-am iubit mult. Pe care l-am salvat. Pe care acum nu-l mai pot salva. Şi faptul că nu-l pot salva mă roade, mă toacă, mă înnebuneşte. E un proces lent şi urât ca o moarte dintr-o boală urâtă şi dureroasă. Şi poate unele fraze sună ireal şi forţat. Şi poate nu se pot imagina tablouri reale din cuvintele mele. Şi garantat nimeni nu a fost nici măcar aproape de ceea ce se întâmplă cu mine acum imaginându-şi din cuvinte şi fraze. Dar am simţit cuvinte calde şi am văzut că sunt citită.  
 I’m not ok but I will be.  
 Atâta timp cât există cineva, eu sunt salvată. Pentru că în fiecare zi cineva mă priveşte cum îmi plâng sufletul până la ultima lacrimă, cum îmi dau ultima răsuflare pe strigăte de ajutor. Pentru că în fiecare zi cineva insistă să mă salveze construindu-mi cabane călduroase şi focuri de tabără în jurul meu. Pentru că resuscitează orice fărâmă de optimism şi muşcă din obrajii mei umflaţi de plâns. Pentru că mă împinge cu toată puterea spre singura rază de soare din universul ăsta ceţos. 
 Penibil câteodată să îţi exteriorizezi rahatul de viaţă online, penibil să te lauzi cu fericirea debordantă. Nu ştiu. V-am zis că învăţ din nou să fiu. Să fiu Liz. Am scris aici în 2007, în 2008, în 2009 şi 2010. Şi m-aţi citit, iubit, urât. M-aţi suportat. Mai suportaţi-mă. Acum, în cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Şi mi-e frică să zic neagră pentru că îmi dau seama că mai sunt atât de multe alte rele care mă pot lovi şi încă n-au făcut-o.  
 Am început încet încet să mă scutur, să mănânc, să respir şi să întreb stins în cât suntem azi. Am început încet încet să răspund la te iubesc, şi eu. Am început să accept realitatea. Mi s-a demonstrat că vine primăvară cu un nou revelion, o zi a îndrăgostiţilor reinventata şi o viaţă între Milan, Londra, Cluj şi Viena. Mi s-a demonstrat că pot, am dreptul şi merit. Nu rămâne decât să supravieţuiesc iernii. 

Over and in, last call for sin
While everyone’s lost, the battle is won
With all these things that I’ve done
If you can hold on…