Is it a dream or a memory?

(foto)

Mi se cojesc intenţiile bune ca pielea moartă şi uscată. Energia mi se scurge doar respirând. Îmi mor zâmbetele pe cerul gurii. Dorm mai mult conştient şi fără vise. Am senzaţia că mă agit în mine şi construiesc, pun gând pe gând şi plan pe plan, pun cărămizi şi ridic poduri şi bătătoresc drumuri… toate până la următorul val. E prea întuneric. E prea frig. După toate semnele eu zic că am înnebunit. Ochii obosiţi de lacrimi îmi sclipesc şi nu răspund din prima la întrebări. Îmi mut privirea de pe un punct fix pe altul. Caut lângă mine, împrejur şi ştiu sigur că trebuia să fie cineva şi altcineva şi încă cineva… să mă sprijine, să mă ajute şi nu văd pe nimeni… Aud voci ridicate şi întrebările mi se pare că mă atacă.  
 Scrisul îmi face bine. Singurele sfaturi pe care le aud îmi spun să mă apăr. Nu înţeleg de ce să mă apăr? Nu înţeleg de ce este nevoie să mă apăr… 
 Am nevoie de locul meu, am nevoie de linişte şi poate, siguranţă. Am nevoie să învăţ din nou cine sunt, cum mă cheamă, ce ştiu să fac şi cum să merg. Am nevoie să ştiu în cât suntem azi.  
 Trebuie să uit singurul lucru pe care îl mai ştiu: să-mi dau seama când cineva mă minte.  

Slipknot-Wait and bleed

Asculta mai multe audio diverse

I’ll bear all the crosses and the crucifixes you can provide, if you could decide.

Sunt momente când nu poţi face nimic altceva decât să aştepţi. Să laşi tensiunea asta să-şi facă de cap. Să ignori ţiuitul din urechi şi pulsul bubuind. Să dormi repede şi nemişcat. Să înghiţi în sec şi să tresări când îţi sună telefonul.
 Asta fac eu acum. Tac şi aştept. Eu mi-am decis drumul. Nu neapărat direcţia. Şi chiar dacă decizia mea a fost ‘nu incolo’ rămâne o decizie. Ştiu sigur ceva. Aştept să ştie toată lumea. Nu am răspunsuri de dat. Eu am spus ce aveam de spus. E timpul să tac şi să aştept. Inventez rugăciuni şi incantaţii care măcar să-mi întărească speranţa supravieţuirii ultimei aşteptări.
Nu pot crea finaluri decât pentru mine. Nu pot inventa fericiri decât pentru sufletul meu. Nu pot colora decât viaţa mea. Nu mă pot apăra decât pe mine, şi câteodată nici pe mine.
 Calc în picioare clişee bătute la maşina de scris. Sar speriată când picioarele mi se afundă în umezeală rece.
Fericirea este o alegere. La fel şi cu a fi om bun.
Beautiful people do not just happen. E.K.Ros. Găsiţi tot citatul… e frumos.  
Mă vindec cu Angela şi cuburile ei.

     Exerciţiul renunţării. Indiferent în ce măsură ne convine sau nu. Indiferent cât de uşor sau cât de greu acceptăm ideea. Şi indiferent cât de mult sau cât de puţin pierdem renunţând. Gustul înfrângerii e acelaşi, mereu. 
     Exerciţiul renunţării. Una dintre condiţiile maturizării. O experienţă care, oricând ţi-ar fi dat să o treci, devreme sau foarte târziu, doare. Ca un prag prea înalt, incomod şi neplăcut. Chiar şi după ce l-ai trecut, când greul rămâne, teoretic, în urmă, amintirea durerii te urmăreşte. 
      Orice renunţare are dramul ei de nedreptate.  
     Există căderi necesare. Aşa cum există şi adversari necesari şi greşeli necesare. Altfel, cum am şti cât de mult valorează o reuşită, cum am putea măsura distanţa dintre noi şi trecutele noastre fragmente de viaţă, dintre eul de ieri şi cel de azi?
     Prietenii ni-i facem singuri şi uneori ni-i gonim singuri. Cu sau fără intenţie, realizând sau nu cât pierdem de fiecare dată. 
    Se-ntâmplă şi să greşim de două ori la fel. Se-ntâmplă şi să ne ia prin surprindere unele renunţări. Şi, mai ales, se-ntâmplă adesea ca eşecurile să se suprapună, punându-ne la încercare puterea de a încasa lovituri. Lovituri care pot năuci. Întotdeauna apare însă şi ceva-ul care te ajută să uiţi, să treci mai departe, să depăşeşti momentul şi, în final, să-ţi vindece toate rănile. Cu ce preţ? Asta e numai treaba ta.
      Surpriza cu care descoperim uneori bogăţia din sufletul unui om. Însingurarea nu este o soluţie. Dragostea trezeşte acelaşi sentiment. Ne e frică de noi uneori şi de alţii mereu. Frica inhibă lucrurile care, altfel, ar putea veni de la sine. 
    Făcând slalom printre provocări, obosim, de cele mai multe ori fără ca sufletul nostru să găsească împlinire. Ne mirăm, descoperind cât de bine ne-am putea asemăna, de fapt. Însă exersând supravieţuirea, ne ascundem atât de bine, încât greu ne mai amintim cine am fost. 

                                                                                                                                (Angela Ribus)

Pentru supravieţuitori…

Îmi propun să scriu despre bloggerii pe care îi citesc cu plăcere, îmi propun să scriu despre dorinţele pe 2011, îmi propun să scriu despre frică. Nu reuşesc. 
 Vă doresc tuturor zile zbuciumate cu sentimente maxime, vă doresc nopţi lipsite de oboseală şi oftat, sfârşit de an zgomotos şi vesel, nebunie şi agitaţie, bătăi de inimă dese şi cascade de râs fericit. Pentru că pe astea ni le amintim. Zilele liniştite şi calme le uităm. Vă doresc oameni noi şi emoţie, lacrimi neastâmpărate şi ţipăt de surpriză, lucruri neaşteptate şi de necrezut, descoperiri, împliniri şi căutări, regăsiri, îmbrăţişări şi joacă. Iubire. 
 Sunt o persoană destul de morocănoasă uneori, resping, m-ascund şi nu răspund. Dar mă bucur de realizările voastre, de iubirile şi emoţiile voastre, de urările şi cuvintele blânde chiar dacă nu ştiu să răspund la ele.  
 Cumva mă apăr. Cumva mă protejez. Viaţa mi-a dat situaţii imposibile de suportat şi probabil ăsta e motivul pentru care ştiu să spun lucrurile într-un mod care place şi se lipeşte. N-am cu ce să mă laud, n-am nimic ce poate fi invidiat.  
 În mijlocul iernii mi-e dor de vară pentru că vara deciziile sunt mai uşoare, declaraţiile mai simţite şi viaţa mai pasională. 
 Anul 2010 a fost bântuit de regrete. Mi-am văzut regretele plimbându-se pe stradă cu capul în jos şi căştile în urechi, mi-am văzut regretele înjurând, scuipând şi dând cu piciorul la o viaţă bună, mi-am văzut regretele trădând prietenii frumoase sau ştergând cinic sincerităţi împărţite, mi-am văzut regretele bând cafele şi fumând în picioare sprijinite de un bar înalt. În 2010 am plâns mai mult decât credeam că pot plânge, am iubit mai mult decât credeam că pot iubi şi am luat decizii mai grele decât credeam că pot fi nevoită să iau vreodată. Şi în trei zile anul care m-a încercat cel mai mult se va termina.  
 Voi bea şampania de la miezul nopţii pentru supravieţuitori. Pentru cei pe care 2010 nu a reuşit să-i pună în genunchi. Pentru cei ce nu s-au lăsat doborâţi. Şi care încă au puterea să creadă în 2011. 
 La mulţi ani, vouă! 

Most of the things I’m planning to buy haven’t been invented yet…

(foto)
“I haven’t figured out a way, and I’m much smarter than all of you.”
“Yes, buy you’re not smarter than all of us put together.” “I’m sorry, that is what I meant.”

Am terminat BBT. Mă uit amuzată la 70’s Show. Superficial amuzant. Deocamdată.  
 Fac cumpărături frumoase. Deja dau cadouri. Primesc. Bradul meu stă tot sprijinit de canapea şi neîmpodobit.  Listele de priorităţi mă agită. Într-o bucătărie, pe vremuri mai mult albastră decât galbenă, acum mai mult galbenă decât albastră, miroase a var, cozonac proaspăt şi prăjituri de casă.  
 Zâmbet fals, îmbrăţişare, minirevelioane ratate, colegi dintre cei mai urâţi şi socializare mai mult online.  
 Tu zici că lumea uită. Eu zic că lumea coace. De data asta îmi doresc să ai dreptate tu. Împrăştii aburi călduţi de linişte pe tapetul meu cu flori. În colţ, lângă acvariu, miroase a levănţică şi se-aude a clipocit.  
 Îmi doresc aşa de mult zilele astea libere de orice şi oricine şi în care îmi va fi dor de tot şi de toţi.  

 

METALLICA – SAD BUT TRUE
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

I recently had a dream that I was giant, but everything around me was to scale, so it all looked normal.

Prudent and evolutionary

(foto)

E trecut de mijlocul lui decembrie şi ninge viscolit. De ceva timp tac. Mă odihnesc şi tac. Nu spun nimic nimănui, nu vreau, nu dau şi nu ascult. Din când în când râd vesel cu sweet Hellen. Fac noduri colorate din aţă cerată şi vreau un separeu de canapele negre doar pentru mine. Şi tine. În Daily, vara beau bere nefiltrată şi iarna lapte cu nesquik. În Geenie beau vin fiert cu feliuţe de portocală.  
 Camera mea s-a îmbrăcat cu o lumina caldă de la un glob imens de hârtie portocalie. Globurile roşii continuă să fie fugărite pe sub canapea de Pespi. Penele dreamcatcherelor colorate flutură frumos când deschid uşa de la terasă. Am idei noi şi le îmbib în cafea rece. Am sentimente noi şi le amestec cu parfumul tău. Am dorinţe noi şi le şoptesc în ninsoarea viscolită. Am planuri noi şi mi le văd aproape împlinite.  
 Şi să nu uit, as Sheldon would say “I’d like to say I’m very happy that you’re back together, and if I can figure out a way to do so and sound sincere, I will.” 
 Nu mai vreau cu sania! Dar o bulgareala veselă şi un om de zăpadă, da! Şi să nu uităm the “fular” kiss! 


A Christmas BBT quote: You bought me a present? Why would you do such a thing? I know you think you’re being generous, but the foundation of gift giving is reciprocity. You haven’t given me a gift, you’ve given me an obligation. The essence of the custom is that I now have to go out and purchase for you a gift of commensurate value and representing the same perceived level of friendship as that represented by the gift you’ve given me. Ah, it’s no wonder suicide rates skyrocket this time of year. Oh, I brought this on myself by being such an endearing and important part of your life…

Dizziness

(foto)

    Pentru un moment m-am lăsat dusă de val. Am zâmbit şi-am zis da. De dor. Apoi mi-am dat seama că greşesc. Există expresia tu mi-ai dat seama? O inventez în cazul ăsta. Nu vreau. Doar eu, e mult mai bine. Cine nu merită nu va mai primi. Nimic. Rece. Ca primul fulg topit pe gene. Ca gerul prin dresurile găurite. Ca jeanşii mei rupţi în genunchi. Ca “stop”. Ca “nu-mi mai pasă”. Ca “n-aţi ştiut să apreciaţi şi aţi pierdut”. “Ce nici nu ştiaţi că aveţi”. Ca “am altă treabă”. 
    Mult mai important ar fi să beau moccacino în aşteptarea ta, să-i fac milioane de brăţări lui G, să visez în culori, să am neaşteptata senzaţie de plimbat în picioarele goale prin iarbă verde când calc pe coadă pisica Pespi întinsă pe covorul pufos, să croşetez, să o privesc pe Hellen cum croşetează, să citesc scrisorile tale, să fac planuri de revelion departe, să desfac cutii pline cu pene fosforescente şi să mă bucur minute în şir doar privindu-le. Mult mai important ar fi să mă îndrăgostesc, să plâng, să sărut lung şi timid, să alerg prin zăpada îngheţată savurând adrenalina unei iminente căzături, să-mi cânţi în dreapta când conduc. Mult mai important ar fi să preţuiesc ce voi nu aţi ştiut să preţuiţi niciodată. Sinceritatea, prietenia şi dragostea.  
   
Motive vei găsi ca să-mi explici de ce. Doar că eu nu o să pot să mai ascult. O să fiu ocupată fiind sinceră doar cu mine. Măcar atât de-aţi şti să faceţi si voi. Cu voi.

Möbius strip

(foto)
Şi ce dacă am o stare semidepresiva, un nas roşu postgripa? Şi ce dacă sfârşitul ăsta de săptămâna nu-mi pare senin şi seren? Şi ce dacă nu reuşesc să mă odihnesc cât ar trebui? Păstrez distanţa, resping lejer şi-mi caut colţul meu liniştitor. Fac insigne (de)motivaţionale, ştiu şi ce nu ar trebui să ştiu şi nu răspund la telefon.  
 Redecorez. Mă linişteşte. 
 Un singur glas m-a convins azi. Calm, dulce şi totuşi mi-a sunat protector. Altfel nu acceptam atât de repede concert şi nebunie.  
 Comod, pe moale, cu o cafea cu lapte-n mână. Atâta vreau şi eu şi mi se pare atât de departe. 
 A mistletoe kiss, a new years kiss and a valentine kiss! Over and over again. Ţi le-am promis, împachetat şi pus deoparte.  
 “Yes. I like girls. No. Just because you are a girl, I do not like you. Relax I’am not going to rape you.”  De pus pe un tricou. Imediat ce dau jos cutterul de pe şifonier. 

And another BBT joke: 
Why did the chicken cross the Möbius strip? To get to the same side!! Bazinga!!!

I’ll be safe under your skin

(foto)

    N-am inspiraţie pentru nimic şi cam pierd noţiunea timpului. Parcă în loc de faţă am un cadran imens de ceas pe care limbile au luat-o razna şi se învârt în sensuri diferite. Îmi trebuie culori să îmi revin. Văd tablouri prea şterse. 
    Caut apropierea Crăciunului în coji de mandarină şi toffe cream. N-o simt. Caut liniştea în dupamieze lungi şi leneşe. Colindele îmi sună a zgomot, telefoanele a stres şi aşteptarea a agitatie. Vreau să las baltă planuri, să respir, să dorm în braţele tale şi-apoi să mă trezesc cu alte gânduri şi alte direcţii. De câteva zile refuz invitaţii la party-uri, seri de canastă sau cafele calde. 
    M-au lăsat bateriile, cu siguranţă. O zi şi-o noapte o să mi le încarc cu buzele lipite de vena caldă de pe gâtul tău. Tot ce e blur doar tu poţi face să arate clar, frisoanele mi le transformi în stări de bine, un gând agitat şi rău îl faci să sune a declaraţie şi nimeni nu mai mişcă-n jur când mă cuibăresc în pielea ta. 
     Lumânări, ceasuri, spirale şi biscuiţi. O să-mi dai putere să le ronţăi pe toate.

“I’m a Virgo sign which probably tells you way more than you need to know…”

“Yes… it tells us that you participate in the mass cultural delusion that the sun’s apparent position relevant to arbitrarily defined constellations at the time of your birth somehow affects your personality…” (BBT)

If there’s no victim there’s no crime

(foto)

Mi-a intrat gerul în corp. Apoi în stare. Mi-a zis Mihaela că e meteodepresie. Apoi tot de la ger am luat starea lui Alice.
 Mi se învârt în cap coduri ciudate şi imagini fragmentate. Lapte condensat şi creion cu superhero. A4 e un cod de material, inox o fi? Ciocolată de casă şi cola. Mandarine sau tije filetate? The flu. Aşa-mi trebuie dacă colind Edinburghul în plină iarnă.
 Sfârşit de săptămână la târgul Agrodunarea Galaţi. Cu siguranţă voi avea vedenii. Cu toţii vom.
 În două ore şi ceva voi fi deja lipită de-un calorifer croşetând şi ascultând Urma. Pentru că urmează Urma.
 M-am apucat şi de pictat pisici. Teoretic. Practic delirez de la răceală.
 Împart cu tine rulouri cu multă cremă de cappuccino.
 The Big Bang Theory m-a prins. La început a fost nimic. Apoi a explodat.

A neutron walks into a bar and asks how much for a drink. The bartender replies “for you, no charge”.

Universul paralel

    Sfârşitul ăsta de săptămână mi s-a întâmplat ceva SF. Am rămas blocată în diverse locuri pentru câteva ore, locuri din care nefăcând nimic m-am ridicat şi am plecat cu o mulţime de amintiri plăcute din perioada în care de fapt am stat. Şi cum cel mai bine ca portaluri, terminale şi porţi de spaţiu pliat cel mai bine si mai bine funcţionează o sală de aşteptare sau un peron de metrou într-o staţie cu legătură între magistrale… aşa mi s-a întâmplat.

    Sâmbătă dupamiaza m-a găsit plângând pe-un scaun lipit de un stâlp pe un peron zgomotos de metrou. Dezamăgită şi tristă. De-acolo, cel mai bun prieten a reuşit să mă salveze. Un om frumos şi fin, cu zâmbetul perfect şi de care mă reindragostesc de fiecare dată când îl văd. Şi m-a găsit abandonată şi tristă şi m-a vindecat cu o cafea fierbinte la Starbucks, cu un zâmbet ce nimeni nu îl poate reproduce/descrie/urâ, m-a vindecat cu o casă caldă şi plină de el, cu un pat mare cu lenjerie cu flori galbene şi perne mici şi multe. Ca o mângâiere pe creştetul capului, ca un duş fierbinte de care aveam nevoie, ca o pilotă călduroasă şi un film amuzant. Mi-a recomandat repaus la pat, nu a pus întrebări care să nu-l intereseze şi s-a pierdut în noaptea zgomotoasă de sâmbătă la petrecerile ce şi eu ştiu că nu pot fi la fel fără el. De pe peronul ăla de metrou am plecat senină şi fericită ca după o plimbare dimineaţa printr-un cartier plin de pisici pufoase ce scormoneau stratul de frunze uscate. N-aveam în cap decât parola spre universul paralel. 43. 

  
    Din sala de aşteptare unde mă blocasem prea multe ore şi deja simţeam nodul urât de lacrimi din gât m-a salvat omul pe care îl iubesc cu o parolă pe care nu o mai ştiu sau poate n-am ştiut-o niciodată. M-a vindecat cu un sărut prea lung şi cald, cu o mângâiere grăbită şi un tremurat de anticipaţie. Ore întregi în sala de aşteptare de fapt dormeam ţinută strâns în braţele lui cu buzele lipite de pielea gâtului lui. 
   Duminică dimineaţă am clipit somnoroasă şi fericită. Din uşa camerei mici  i-am privit dormind cum i-am văzut de-atâtea ori pe canapelele mele. Unul, dezvelit şi obosit, calm şi frumos, altul aproape gol, pe margine, pe-o parte. Coji de mandarină, cercei cu pisici negre şi doze de Str8. Un apartament prea mare dar nu îndeajuns încât să cuprindă cât de mult îi iubesc pe amândoi.  
    Peronul gării în aşteptarea trenului meu. Bagaje mici şi preţioase. De la unul am luat o mulţime de sms-uri să îmi aducă aminte că există, de la altul minţile. Unul mi-a cărat bagajul greu şi m-a căutat pe culoare albe, pierdută, altul mi-a desenat inimioare copilăreşti pe fereastra vagonului aburită. O îmbrăţişare strânsă pentru unul, şi-un drum bun pentru altul. Un sărut ud pentru unul şi un blink pentru altul.  
   Baftă la parţial, dacă e joi e Dallas (meci), Moeciu, târg şi cât de aproape e februarie.  
   Voi. Oamenii mei. Rari. Dar inimaginabil de frumoşi. Pentru care aş face orice.  

L.E.: Am aflat că într-un alt univers am fost tristă şi nefericită, nedorită şi alungată, neiubită şi singură, nemângâiată şi nesărutată, înfrigurată şi nesalvata. Şi că am bântuit ore întregi prin metrouri în diferite direcţii cu genţile mari atârnate… că am fost văzută aşteptând pe băncile reci în diverse staţii, că niciodată nu aşteptam  coborârea la uşa cu peron, că plângeam pierdută la intersecţia culoarelor albe şi reci şi că singurul moment când am zâmbit a fost când am mâncat o gogoaşă pufoasă şi pudrată abundent cu zahăr.