M-am luat la trântă efectiv cu câteva frisoane şi-o migrenă. Iaurt, algocalmin şi un covrig uscat. Încerc să mă refac şi să clipesc fără să-mi usture ochii. Vreau acasă cu ceva bun, umbră şi linişte. Îmi vâjâie absurd câte-o idee cretină. O neg. Respir forţat. E vremea să îmi iau vacanţă de două săptămâni la mare pe-un sezlong de plastic şi-o briză ce spulberă nisipul fin. Sau la bunici la ţară pe un hamac în dimineţi răcoroase şi dupamiezecaniculare la poalele muntelui. Sau mai rezist cât mai rezist şi-apoi îmi iau vacanţă cât o viaţă. De-acum încolo.

(foto)

Răcoare curată. Îmi pare rău să-ţi zic: sunt bine. Şi mi-ar plăcea să nu fiu. Pune-o pe seama nebuniei mele. Orice. Decizia, respingerea, pretenţia. Cumva, zâmbetul, îmbrăţişarea şi fericirea mea rămân pe totdeauna ale tale. Calm! Nu fug, nu plec şi nu dispar. Nu-mi stă în fire. Rămân, zâmbesc şi-mbratisez. Şi-mi caut vindecarea ce-ncep să cred că nu există. Rămân nebună.
 
 Un domn ce ieri m-a privit dur şi-acuzator, azi mi-a trimis trei bujori.
 
 Stând la birou am tălpile uscate şi îngheţate. Ar trebui s-alerg prin ploaie să mă încălzesc.
 
 Vreau să-mi îmbrăţişez tatăl, să fur una din pisicile mamei şi să-ncui uşa. Să îmi zâmbeşti cu ochii mai verzi decât de obicei, să tremuri şi să mă contagiezi. S-adorm cum fac de la o vreme, în braţele tale, pe canapea.  

 

    Îmi măsor sentimentul în stări apăsătoare de dor. Îmi măsor dorul de tine în cafele calde şi dulci, băute la 5 dimineaţa. Îmi număr cafele în palpitaţii şi frisoane. Îmi număr bătăile inimii în insomnii necalculate. Îmi măsor nesomnul în cearcăne mov, întunecate. Îmi număr zâmbetele obosite, reflectate în oglindă, în îndoieli. Îmi număr îndoielile în planuri de răzbunare. Îmi număr gândurile răzbunătoare în lacrimile înghiţite de pernă. Îmi număr lacrimile în “te iubesc”-uri şoptite. Şi-apoi îmi număr “te iubesc”-urile mele în “şi eu”-urile din privirea ta. Şi-mi trece. 

(foto)

Se apropie ziua în care am să ştiu. Am să gândesc lejer şi zâmbind la imediatul nostru. Plimbarea va mirosi a ploaie şi a tei. În parc vom lenevi mâncând cireşe. Declaraţiile şi planurile vor fi scurte şi dintr-o suflare. La fel şi săruturile.

“Era o vreme când îi răspundeam la telefon imediat, fără teamă, emoţie sau tremur”. Şi sensul frazei este exact invers. Certitudinea înlătură teama, emoţia şi tremurul. Certitudinea dragostei. La mine nu. Sunt calmă, fără teamă, emoţie sau tremur. Certitudinea dragostei îmi taie răsuflarea de fiecare dată când sună telefonul. Şi nu e.
Iubesc bărbaţii prin femei dar nu iubesc femeile prin bărbaţi. Ci pur şi simplu. Face sens. Pentru mine. Iubind un bărbat nu sunt geloasă şi fiecare altă femeie ce se înfruptă din el îl face şi mai al meu. Iubind o femeie sunt posesivă bizar şi n-o împart decât cu bărbatul iubit sau o altă femeie iubită. Nici eu nu mă-nţeleg dar mă accept. Şi, din când în când, tu. Se vede că mi-e dor de Anais Nin.

(foto)

    Noaptea mea perfectă începe cu sărutul tău lung lângă pat. Primul minut de vis se-amestecă întotdeauna cu realitatea. Gustul tău e gustul visului meu. În braţele tale am loc să mă lăfăi alintat înainte de somn şi dimineaţa n-am loc să mă întind între clipiri somnoroase. Mâinile tale sunt peste tot. Bună dimineaţa…

    E ciudat cum multă lume care mă citeşte, simte şi spune că se identifică cu mine şi în acelaşi timp fiecare înţelege diferit ceea ce scriu/simt eu. Ciudat şi frumos să-şi vadă sentimentele lor în frazele mele, viaţa lor în întâmplările povestite de mine şi iubirile lor în iubirile mele şi în acelaşi timp să vadă fiecare în parte altceva şi binenţeles diferit de ceea ce scriu eu. Şi-apoi m-am gândit că şi eu mă regăsesc diferit în postarile de acum aproape trei ani în urmă. Cred că dacă ceea ce citim ne place mult, dacă e scris sincer şi verosimil, imediat asociem o experienţă proprie sau ne identificăm cu povestea, personajul, senzaţia. Şi bucata din noi asociată sau identificată se schimbă în timp chiar dacă povestea citită rămâne la fel. Probabil de asta sunt cărţi în care acum găsesc înţelesuri ascunse şi nebănuite cu ani în urmă când le citeam prima dată.

(foto)

    Miros de lăcrămioare din dreapta şi de cafea fierbinte din stânga, stare de bine prin telefon de la distanţă, gând mândru pentru rezultat frumos, seară lungiţi pe canapea şi debate cald despre cât de mindblowing e fotografia asta pentru unii, discuţii lejere despre femei frumoase care şchiopătează, prăjituri cu cremă şi senzaţia că mi-am pus viaţa în mâinile tale de câteva ori şi nu m-ai dezamăgit niciodată.
 
    Caut flori mici de liliac mov cu cinci petale.

   Sâmbătă. Un bărbat elegant şi serios mă poate convinge să îl însoţesc la o petrecere dăruindu-mi punguliţe de căpşune. Un alt bărbat frumos şi cu barbă mă poate convinge să dansez prea multe dansuri cu el. Un altul şi mai frumos şi cu părul mai lung decât al meu îmi poate face cu ochiul când nimeni nu se uită şi mă poate face să aplaud modul unic în care dansează. Şi ultimul bărbat fascinant şi de menţionat din a mea companie, în acea seară, e cel ce mi-a suportat cel mai mult privirile şi cu al cărui zâmbet m-am îmbătat şi mă îmbat destul de des. M-am simţit mândră că-i cunosc şi iubesc. M-am simţit mândră că mă.

   Aşa a fost petrecerea de sâmbătă seară. Pisica movică ar trebui să fie mândră de mine având în vedere că eram movică de la lacul de unghii, bluziţa decoltată, cupele sutienului ce-şi lăsau margini la vedere din timp în timp şi şalul lung şi pufos.

   Şi-apoi aş putea să-i povestesc Dinei că spre dimineaţă aveam buclele încurcate, dresurile rupte, ciupici în picioare şi braţară de aţă la mână. Cred că m-ar fi plăcut.

   Ce ţi-ar face dimineaţa de luni suportabilă la birou? De exemplu faptul că ţi-au răsărit găleţi cu flori în tot biroul? Sau buchetul imens de lăcrămioare de pe birou în care nu te poţi abţine să nu-ţi îngropi faţa din minut în minut? Florile mele preferate.

   Marţi plouă dar miroase a crini. Şi cafeaua se bea cu lapte condensat, binenţeles.