Sunt oameni tineri şi frumoşi, agitaţi sau adormiţi, depresivi sau veseli, nebuni sau cuminţi, iubind sau căutând iubire. Mă laud pe blog cu ei pentru că prin blog i-am cunoscut. Unii au bloguri, alţii doar citesc şi toţi îmi luminează ziua când apar. Şi-apoi n-au cum să nu fie adorabili trântiţi lejer în fotolii albastre, adormind atârnaţi pe margini moi de burete pluşat, jucându-se în păr, tăvălindu-se pe mochetă, cântând la chitară, mâncând pizza, jucând tenis de masă în chiote de victorie, ieşind forţat afară în ploaia caldă de vară, învăţând împreună pentru examene, împărţind gumă roz sau pur şi simplu iubind. Împreună cu ei am creat senzaţia locului magic, fotoliilor paranormale şi fereastră care îmbie la sărutat, împreună cu ei am botezat soba, am recunoscut supremaţia cainelului lup şi am votat găzduirea unei familii de rândunele. Şi au învăţat că în Împărăţia Lizului e bine să fii sincer. Cam tot ce ţi se cere. Şi-apoi primeşti din toate necondiţionat, şi toată lumea râde, iubeşte şi săruta, aleargă, strânge-n braţe, ascultă muzică şi filosofează, cântă, recomanda muzică şi crează tricouri. Ne este bine împreună. Pufuleţi, trufe, cireşe, suc, cafea, şniţele de pui, gumă, cipsuri, tort şi vreo 11 oameni frumoşi. Cei mai frumoşi.
LATER EDIT: Fotografii erau mai multe dar unii au ezitat la ideea de a aparea pe blog. Dar sunt. Si ei se stiu care.

Puternic şi hotărât să mă salvezi. M-ai luat de mână şi de data asta m-ai ţinut strâns să nu mă retrag. “Cu trenul n-ai mai fost demult! Ştiu eu!” Ştii tot, nu am secrete faţă de tine. Şi nu ştiu cum ai profitat de ameţeala mea şi vâjâitul grabei cu care mă trăgeai prin gară că m-am trezit respirând într-un compartiment cu tine privindu-mă de jos, lângă genunchii mei. Privindu-ţi ochii, părul şi buza de jos am uitat să te-ntreb unde mergem. Deşi mereu răspunsul e oriunde! Cu cearcăne şi urme prospete de lacrimi, cu dungi întunecate de rimel, cu unghii negre-adânc înfipte-n palme, cu tremurat uşor şi păr nepieptanat… cu toate astea mă iubeşti. O noapte neagră ne-a primit într-un oraş ce parcă ne-aştepta demult. Tăceai şi mă ţineai aproape. Credeam că dacă zic ceva stric tot. Oftam şi-atunci tu îmi zâmbeai dement. Ştiai ce faci. Planificai neprevăzutul. Imprevizibil prevedeai. Senzaţia, sărutul şi îmbrăţişarea pe strada aia cu felinare, oameni şi dughene. Mi-ai arătat un câine mic cu degetul şi am avut curajul să te imit timid zâmbind spre un motan portocaliu pe un pervaz. Părea c-aşteaptă. Te-ai aplecat şi mi-ai legat şiretul care atârna, mi-ai ciufulit părul lejer şi-ai scos din buzunar o eugenie. “O împărţim?”
Un parc fără ţânţari, o poartă mare ruginită şi o căsuţă c-un fotoliu vechi. Mă cunoşteau şi habar n-am de unde. Spre dimineaţă când ţi-am mulţumit te-ai întristat puţin. Glasul meu era al unui om condamnat nu salvat.
Am adormit tot drumul înapoi cu buzele pe gâtul tău. Nu m-am trezit nici acum.

Cel mai bun mod de a te înconjura cu prieteni buni este sacrificiul. Cea mai bună probă pentru oamenii din jurul tău este încrederea necondiţionată şi sinceritatea. Le dai, le oferi nelimitat în timp sau cantitativ. Şi astfel ei se aleg şi se cern. Încet încet le vezi adevărata faţă. Şi nu are de ce să îţi pară rău. Pentru un sfat pe care acum ştii că nu îl merită? Pentru un zâmbet? Pentru un compromis apreciat la timpul lui dar mai apoi călcat în picioare? Nu, nu trebuie să-ţi pară rău. Astfel, dăruind şi crezând în omul ăla poate ai avut sau ţi-ai imaginat momente frumoase. Veţi spune, dar dezamăgirea adevăratei calităţi a omului? E mare! E foarte mare şi dureroasă. Şi care-i partea bună? Partea bună e că, în timp, culmea, rămân lângă tine nişte oameni. Şi existenţa lor face dezamăgirile celelalte să nu conteze. Nu are rost să ne ferim atât de tare de dezamăgiri încât să îndepărtăm şi până şi oamenii care merită să rămână lângă noi până la sfârşit. Acesta este motivul pentru care le zâmbesc unora cu subanteles. Acesta este motivul pentru care sunt rea. Justificat. Pentru că încrederea mea a fost primită şi sinceritatea folosită ca avantaj la un moment dat. Mai apoi am fost apostrofată când acuzam de trădare şi făcută să-mi cer scuze şi să plec capul în faţa semnelor unei mari iubiri. Ca mai apoi, când toate astea s-au dovedit bullshit să mi se trântească ‘viaţa mea personală trebuie să stea departe de…’. Acum mă simt un pic sub asediu. Pentru că sunt oameni care după ce mi-au călcat în picioare încrederea, m-au certat şi privit cu toată gamă de sentimente: de la acuzatoare la scârbă, după ce m-au jignit pe mine şi prietenii mei acum au tupeul să le zâmbesc sincer, să îi primesc în anturajul meu şi eventual, cu rugămintea, să nu fiu rea.
Facem aşa: ia-ţi viaţa personală, indragostelile superficiale şi fiţele departe de mine, astfel nici un cavaler de-al tău nu va fi nevoie să-ţi mai ia apărarea pe care cred că poţi şi singură dacă ai avea argumente. Şi chiar de stârnesc altă furtună nu-mi păsa. Eşti singura care dai iz de telenovelă ultimei luni. Nu am primit nici un “îmi pare rău” şi-l merităm. Tu ai primit destui. Stop.
Sunt oare singurul om care când spun că iubesc, chiar iubesc şi când spun că îmi pare rău, chiar îmi pare rău? Îmi pare rău, nu am nevoie de starea rea pe care mi-o dai. Poate fara motiv. Poate cu motiv. Dar nu ma simt bine in preajma ta. Stai deoparte. Vrei? Te rog!

(foto)

Superputerea de a iubi chiar şi atunci când ţi-a dovedit că nu-ţi merită iubirea.

richie

E doar superputerea de-a iubi.
N-am să accept să mă înveţe nimeni să iubesc. Pentru că ştiu să iubesc. Nici unul căruia i-am spus te iubesc nu s-a plâns că nu îl iubesc cum trebuie sau nu ştiu să iubesc.
Un om care mi-a invadat sufletul rămâne pentru totdeauna în el. Nici o altă iubire de zeci de ori mai puternică nu poate detrona locul căpătat în suflet odată cu sentimentul dat la momentul când nu ştiam altă iubire. Doar omul care mă insipira o poate face. Atemporal, eu de atunci îl voi iubi total şi ireversibil pe el de-atunci. Lăţind momentul … e pentru totdeauna.
Când inima mi-e plină şi sufletul iubeşte, nici un alt zâmbet n-o să mă poată, nicicum, cuceri.

Ea:

Questo flacone è la bottiglia magica dei pixies. Scrivi il tuo desiderio sul foglietto che trovi all’interno, tappalo ed esponilo in una notte di luna piena. I Pixies sentiranno le tue vibrazioni e faranno tutto il possibile perchè quello che tu desideri si avveri.

El:

…with my nerdness, I will invent time portal and teleport near you 10 minutes ago…

Lumea sărbătoreşte ziua copilului. Lumea sărbătoreşte prima zi de vară. Chiar de e luni toţi sunt zâmbitori. Cupluri se plimbă mână-n mână, găşti colorate râd zgomotos urmând s-ocupe terase în soare. Jucării, îngheţată şi baloane. Eu zâmbesc trist şi nu am aer. Îmi pare rău că vreau prea mult. Îmi pare rău că cer prea mult probabil. Îmi pare rău că Cip are dreptate iarăşi! Intimitatea gândurilor noastre împărtăşite nu mai rămâne între noi. A luat proporţiile orgiilor romane. Prea multă lume ne vede, studiază şi ascultă. Nu mai vorbeşti cu mine. Poate justificat. Asta nu scuteşte nici un gram de suferinţă. Vreau să ţipi şi să te zvârcoleşti, vreau să simţi şi să râzi cu poftă, vreau să simt că îţi pasă cum îţi păsa. Un cadou ce-mi vine să îl trântesc. Nu merit indiferenţă. Cât de uşor aş putea fi făcută fericită şi totuşi pentru unii, iată, efortul e mult prea mare. E timpul să faci ceva sau să nu faci nimic. Să mă asiguri sau să nu. Din experienţă ştiu ce va urma. Şi mă întristez înainte de vreme.

Octombrie 2007 nu era timpul potrivit pentru mine. Şi, da, m-a luat pe nepregătite. Era doar timpul. Planuri altruiste şi clişee au fost mototolite şi aruncate la coş. Filme de groază cu sticle de gin şi mormane de pastile au fost respinse. Lamazze a funcţionat atunci. M-am scuturat şi m-am ridicat în picioare. Ca supereroii din filmele holiudiene. Cu muzică de fundal cu tot. Universul meu se prăbuşise şi îmi doream un univers nou şi plin cu tot ce îmi fusese refuzat, renegat, interzis, furat sau sacrificat.

Trăieşti degeaba fără muzică şi cărţi. Trăieşti degeaba fără dragoste nebună. Prietenul cel mai bun şi omul de care eşti îndrăgostită nu sunt compatibili. Distanţa perfectă sau preferata unul de celălalt şi-o vor găsi singuri exact că doi magneţi cu-acelaşi pol (tu) sau două feline clipind somnoroase în aceeaşi încăpere. Echilibru dorit doar cât să-ţi dea timp şi putere de exagerări şi extreme. Intelectuali corporatişti, crize, economie, rate, ipoteci şi pensie? Acceptate undeva că bază dar nu ca viaţă de zi cu zi.
Azi mă bucur că dacă-s supărată cuiva îi păsa şi mă sărută părinteşte pe frunte. Altcineva sau acelaşi mă-nvata să ascult muzică bună. Sau poate doar mă bucur că are cine să îmi cânte la chitară melodii ce mă răscolesc. Mă bucur că are cine să mă sune dimineaţa când mă relaxez în baia cu spumă şi să îmi spună : Liz, te-am sunat să îţi dau marea la telefon! Sau ochi copilăroşi ce mă privesc cu teamă complicată şi-mi dau probe prea grele pentru o braţară de ată înnodată. Sau buze feminine moi ce ştiu să fure sărutări în grabă mă bucură la fel de tare. Nu cer, nu trag de nimeni şi nu am să insist. E timpul să primesc.

foto

Play.

Când optimismul meu ia şuturi, când încrederea în mine e răsturnată o dată şi încă o dată, când ghinioane îmi pun la încercare superstiţiozitatea şi faze urâte îmi pun la încercare capacitatea de a încasa lovituri iată că rezistenţa mea cade. Dispare. Şi se instaurează, ca la ele acasă, sentimente de modestie scârboasă, stări ample de nimic, convingeri că tind spre zero, glasul tremurat şi neconvingător şi neîncrederea în instincte proprii şi principii. Din ştiu ce fac pentru că eu mă transform în oare ce să fac că habar n-am şi mai apoi în sigur greşesc şi dacă fac şi dacă nu fac! Mă simt mică şi insgnifianta, mă simt goală şi singură, nefolositoare şi neputincioasă, mi-e frică şi plâng. De prea multe zile. Mansarda mi-o doream întunecată. Îmbrăţişările tale mai calde ca niciodată. Zâmbetul îndrăgostit îţi stă bine şi eu nu am putere să mă bucur. Trecutul îţi dă drumul. Liceul ăla e imens. M-am simţit clasa a opta nu adult pus pe fapte mari. Încă mă simt. Îmi vine să respir lamazze şi să nasc o încredere nou nouţă în mine.

Ora 6 dimineaţa în luna mai are o lumină specială. Când plec atât de dimineaţă de acasă spre un alt acasă nu-mi pieptan părul. Ies ciufulită şi căscând din scara blocului. Merg încet târâindu-mi slapii şi geanta atârnată pe şold. Simt răcoarea dimineţii, clipesc des din cauza soarelui şi-mi place fusta lungă cum îmi mângâie picioarele. Ce-mi veni să port fustă azi? Stare frivolă. Zâmbesc şi roşesc somnoroasă. De ce? Vrei să ştii de ce? Uite! Am să-ţi spun de ce: Findca tu poţi să-mi dai lumină de mai în decembrie! Ştie Andrieş ce spune. Maşina îmi pare la fel de somnoroasă. Îmi place să cred că promisiunile care i le fac dimineaţa că o să o spăl, o să-i şterg bordul cu şerveţele umede şi o să arunc toate paharele de cafea şi ambalajele de orbit roz din portiere, ea le aude şi le crede. Pe faleză lumina e mai (puternică) şi apa Dunării turcoaz.
Stare de bine şi lene.
Toată lumea e veselă. Nimeni nu bănuieşte nimic. Ultimatumul a fost dat în şoaptă. Am făcut cu ochiul. Aveam nevoie de ei azi într-un anume fel şi au ales să se poarte că de fiecare dată în ultimele luni. Altfel. Asta i-a executat astăzi. Chef de nimeni şi doar de mine. Zâmbesc neabtinut. Iubesc. Ascult muzică. Adio. Vor rămâne doar cei ce dau la schimb senzaţii.

Explicaţii neînţelese şi inutile

Aş vrea să fie inutile, aş vrea să fie subantelese sau citite în ochii mei. Ceea ce eu ofer nu o fac din generozitate extremă sau fiindcă sunt/aş fi/m-aş vrea prea sociabilă ci doar pentru că simt/cred că unii oameni o merită. Nu am nevoie, nu cer şi nu caut. Nu am chemat şi nu am tras de nimeni. Cercul format e din cauza destinului, sorţii, marţi 13, pisică neagră, 13 la puterea 13, voodoo şi flori de măceş. Încerc să explic că cercul este închis, societatea este secretă şi privilegiile sunt mari şi speciale. Nu-s pentru toată lumea ci-s doar pentru noi. Ar trebui să observaţi că exact prietenia care ne leagă ne face speciali în ochii celorlalţi, ne face doriţi şi căutaţi, ne face acceptaţi şi invitaţi, ne face invidiaţi şi iubiţi. Nu încercaţi să normalizati şi să deschideţi cercul, nu încercaţi să împărţiţi privilegiile şi să va lăudaţi cu secretele. Păstraţi cupolă desupra noastră. Păstraţi invizibilitatea când trebuie şi misterul în restul cazurilor. Oameni buni, sunteţi speciali! De aceea! Nu doar pentru că ne cunoaştem între noi ci pentru că noi cei speciali ne-am nimerit la momentul potrivit şi-n viaţă potrivită la un loc. Nu vreau să vă dau exemple de oameni ce au încercat şi poate încă încearcă să între în societatea noastră şi nu reuşesc. Îi primim şi acceptăm la întâlniri publice de bloggeri, la întâlniri în baruri şi cafenele, la schimburi de cărţi şi alte asemenea dar nu în intimitatea noastră specială. Pentru că acolo trebuie să fie speciali să poată fi! Aş face orice pentru fiecare dintre voi şi îmi place să cred că aţi face orice pentru mine. Până la proba contrarie nu îmi trădez niciodată prietenii şi voi continuă să ştiu, să simt şi să aflu multe înainte să mi se spună.
Şi poate e dureros pentru unii să citească şi să înţeleagă. Poate pentru alţii rândurile dau speranţă. Nu avem probe speciale pentru a accepta prietenia şi prezenţa unora ci doar, bizar, ne bazăm doar pe feeling şi sinceritate. Instinctual.
Mai e nevoie să vă amintesc ce puternici suntem împreună şi prin câte am trecut? Va amintiţi cum? Noi cu noi. Desenând ca să-ntelegem.
Următorul pas poate ar fi să ne desenăm priorităţile. Sunt oare singura care mi le-am proclamat sus şi tare? Tot alea sunt. Este.

Chiar nu ai înţeles nimic! Ai trădat absolut fiecare persoană din jurul tău! Şi-acum trebuie să plec ochii în pământ şi să îmi cer scuze persoanelor în faţă cărora ţi-am luat apărarea. Noaptea asta m-a făcut mai rea. Deşi ieri după ce ai plecat eram pregătită să îţi ţin partea în continuare. Discuţia cu tine m-a făcut să realizez cine eşti de fapt. Mi-e ciudă pentru fiecare sacrificiu pe care l-am făcut pentru tine şi pentru fiecare compromis acceptat. Mi-e ciudă pentru fiecare sfat care te-a făcut dezirabilă. Mi-e ciudă pentru fiecare senzaţie exagerată la adresa ta. Nu meritai. De ce? Pentru că din toate persoanele care îţi pot cădea la picioare l-ai ales pentru o suita de gesturi libidinoase pe singurul care nu trebuia. Ce rost are să ne minţim? Trădarea doare şi nu se iartă/uită/trece peste! Degeaba plângi sau cauţi scuze! În momentul ăsta joci în cel mai ieftin film cu adolescenţi. În rolul negativ! Eşti aia care trădează, care pică repede şi căreia i s-a urcat la cap! Îmi cer scuze dar nu are rost să-mi controlez cuvintele dacă tu nu-ţi controlezi gesturile. So, ceaiul nu va mai fi pentru tine, zâmbetul nici atât ci doar regretul că nu-mi poţi fi indiferentă! O să tind spre acel sentiment! Lacrimile îţi erau mincinoase, cuvintele la fel! Îţi meriţi “celălalt” anturaj şi prietenele vechi!