Sunt momente în viaţă când întâlneşti oameni surprinzători, neaşteptat şi brusc. Şi le recunoşti sclipirea compatibilă cu a ta. Ei riscă să te captiveze şi fascineze în aşa hal încât cu voia ta ajung să-ţi domine viaţa ta interioară sau cea socială. Cred că asta aşteaptă fiecare dintre noi. Omul cu sclipirea compatibilă care să ne dea peste cap universul ordonat şi să ne amestece întreg sistemul de valori. Dar şi ei sunt doar oameni. Şi oamenii vin şi pleacă. Sau rămân şi se transformă.
Dacă ai întâlnit până acum oameni surprinzători şi care ţi-au tulburat apele, conştient sau inconştient, aştepţi următoarea furtună. Ţi-o doreşti sau poate chiar o cauţi.
Dar căutarea poate fi riscantă. Poate fi o amestecătură de Fata Morgana cu efectul Placebo şi care să lase golul mai mare în urma iluziei de umplere. Ca un joc de puzzle cu o singură piesă lipsă. Şi o găseşti. E exact forma care îţi trebuie. Dar mult, mult mai mică. Sau poate nu continuă desenul şi nu-l întregeşte. Deci e degeaba!
Şi-apoi te mulţumeşti să speri în existenţa oamenilor speciali. Sau creşti şi-nveti s-aduni senzaţii din orice. Devii mai înţelept, şi-nveti să-ţi exploatezi slăbiciunile şi plăcerile, să-ţi intensifici pasiunile şi adorările, să întregeşti puzzle-ul cu forme create special de tine.
Category Archives: Coffee
O lună plină, o cafea cu lapte şi o bomboană.
O lună plină ce mi-a dat dureri de cap. Sau de la bere? Sau poate vinul? Cafeaua sigur nu-i de vină dar nici n-a reuşit să mă trezească. M-am speriat de-o ploaie ca de vară cu tunete gălăgioase şi fulgere orbitoare. Sau invers. Am fost îngrijorată de oameni ce-ar trebui s-ajungă acasă pe-o ploaie atât de nemiloasă. Dar mi-a trecut lejer. Şi-apoi m-a deranjat un dor ce îl credeam ca vindecat. E prima lună plină conştientizată fără al sau zâmbet binefăcător în preajmă. Şi-o simt, ciudată lipsă, intenţionată ca fiind. O fi?
În fine, loc va fi oricând în ale mele stări de spirit pentru discuţie abstractă, zâmbet placebo şi amplificări bizare de senzaţii.
M-am dus exact în locul unde la ultima lună plină stătea cu ochii sclipitori în sus şi mă atenţiona să o privesc. Şi-am fotografiat-o!
Post inevitabil despre bloguri în care voi abuza de termenul de blog.
Fără mare plăcere scriu acest post. Cred că la un moment dat fiecare bloger ajunge la concluzia că trebuie să îl scrie. Poate ca un disclaimer sau poate ca o explicaţie sau cine ştie cum sătul de-atâtea denigrări şi înjurături primite. Am blog. Sunt bloger. Am un blog personal ceea ce înseamnă că, pe lângă faptul că sunt cel mai aproape de definiţia şi destinaţia unei astfel de unelte cum a fost ea iniţial concepută, scriu diverse articole, cu subiect sau fără, cu interes general sau fără, cu şi despre mine, cu şi despre cine vreau şi simt eu să scriu. Nu am target. (sic!) Nu am limite (poate de bun simţ şi poate limitele mele de interes personal ca să zic aşa). Acesta este blogul meu personal, este ziarul meu gratuit despre nimic cu răspândire de la mică la foarte mică, este o fiţuică mâzgălită după bunul meu plac lipită pe-un stâlp undeva mult deasupra nivelului ochilor ca să fiu sigură că dacă chiar vrei să o citeşti trebuie să faci puţin efort şi nu îţi bag cu forţa aberaţiile în retină tocmai din acest motiv. Îmi place ideea de a avea blog, îmi place ideea de a scrie pe blog, îmi place ideea că cineva citeşte ce am scris. Nu urmăresc ceva anume având un blog. Scriu constant undeva la mijloc între ce-i considerat rar şi des. Nu sunt coerentă în subiecte şi taguri şi nici nu cred că aş putea fi. Nu ştiu foarte multe despre fenomen în sine dar învăţ pe parcurs. Nu înţeleg încă termenul asociat unor bloguri şi anume “de nişă”. Îmi place ideea de a-ţi face publice gândurile şi ideile, binenteles cele pe care simţi că vrei să le faci publice. Majoritatea blogurilor care le citesc sunt bloguri personale deşi şi încadrarea asta este vagă. Şi preferinţa de răsfoire e doar e o chestiune de gust în a alege blogurile pe care le citeşti. Sunt oameni care povestesc, la fel ca mulţi alţii, cum s-au trezit, cum şi-au băut cafeaua şi cum şi-au început ziua de muncă. Un mare nimic monoton care ni se întâmplă tuturor. Dar ei îl pot povesti atât de frumos încât dau stare de bine. Şi o dau povestind despre orice alt nimic din viaţa lor familiar şi noua celor ce-i citim. De aceea blogurile personale există şi unele au atâta succes. Pentru talentul de povestitor al celor ce le deţin şi implicit pentru starea de bine ce o dau cititorilor lor. Există prea multe bloguri despre nimic! So what? Să fie exact câţi oameni sunt. Fiecare cu acelaşi nimic povestit în stilul propriu. Ne trebuie mai multe bloguri specializate!(pr, marketing, advertising….) Pentru? Aveţi vre-o meserie comună, domeniu comun (job/carieră în speţă) de interes? Adunaţi-vă la un loc şi scrieţi despre ea/ele. Nu! Scriem toţi despre exact acelaşi lucru, în aceeaşi exacţi termeni (de specialitate, binenteles), cu exact aceleaşi principii enumerate (pentru că alea există ca şi teorie), cu exact aceleaşi surse citate, dar fiecare pe blogul lui, să fie clar! Aici am exagerat de amorul artei. Scuze! Deja mi-e frică să public postul ăsta. Nu am nimic cu blogurile politice sau de satiră politică pentru că-s diferite şi permit ideii personale să răzbată. Nu am nimic cu blogurile mondene sau de ştiri. Funcţionează pe principiul ziarelor şi revistelor. Dar blogurile la limita extremă a limbajului de lemn,care ne sfătuiesc greoi de citit cum să comunicăm şi să ne, cum stă treabă cu imaginea şi toate astea amestecate cu noua modalitate de comunicare numită blog şi cu un ton superior sunt enervante. Sper să nu-mi sară toţi în cap acum. Nu vreau să jignesc efectiv pe nimeni ci e doar o reacţie de autoapărare pe care-ncerc să o explic. Am citit bloguri despre cum ar trebui să fie un blog urmând principii demonstrate şi ce ar trebui să conţină şi sub ce formă dezapreciind din start blogurile personale despre nimic tocmai din principalul motiv că sunt despre nimic. Un blog interesant este un blog ca al lor plin de lucruri utile şi interesante despre ce ar trebui să ai pe un blog. Nu vă sună ceva rău?! Şi vestita contrazicere-n idei ar fi că eu sunt în targetul lor pentru că am blog şi ei scriu sfaturi despre cum ar trebui să mă comunic şi să comunic cu ajutorul blogului şi mă desfiinţează aberant zicând că blogerii ce scriu despre nimic oricum nu fac parte din targetul lor. Sunt doar idei desprinse din câteva articole. Şi am reacţionat. Nu toţi sunt la fel.
Va rog să mă iertaţi. Sunt inofensivă de felul meu. Şi-mi place blogul meu frustrat. Zâmbet.
Sunt a lor exact cat ei sunt ai mei.
Ce minte încâlcită pot să am!
Am să amestec o poveste despre o gaşcă ce s-a numit pe rând “Dream Team”, “Gaşcă debilă” şi-acum Team B (deşi suntem cam mulţi în comparaţie cu un biet Kenny) cu-o melodie ce-mi dă musical mood astă seară The Killers – Read My Mind.
Ei sunt cei ce se-adună spontan şi zgomotos. Tac din când în când filosofic. Pentru prea puţin timp. Împărăţia Lizului şi chiar grota acesteia cu canapele roşii şi mai rar câte un club zgomotos găzduieşte hohote şi aberaţii atât de imorale şi ilegale cum le-au categorisit de comun acord. Întotdeauna sunt de comun acord. Chiar şi când unii vor să se răfuiască în parcare cu furculiţe şi alte asemeni arme. Destul de des în cursul unei singure zile.
“On the corner of Main Street”
Niciodată nu lipseşte bârfa. Râd vesel de coincidenţe stranii şi-şi recomandă prieteneşte muzică de ascultat în stări diverse. Îşi dau sfaturi doar de dragul de a le da.
“Just tryin’ to keep it in line/You say you wanna move on and/ You say I’m falling behind”
Se respectă şi se analizează. Se plac. Figuri noi vin şi pleacă. Rămân doar cei ce insistă şi reuşesc să treacă de nebunia ce-i păzeşte. Împart secrete din priviri, se înţeleg fără să-şi vorbească, îşi simt stările de la kilometri distanţă şi se ascultă unii pe alţii cu plăcere. Adună amintiri şi confidenţe cu fiecare zi sau noapte ce trece.
“The good old days, the honest man;/The restless heart, the Promised Land/A subtle kiss that no one sees;/A broken wrist and a big trapeze”
Împart orice şi tot. Îşi dăruiesc unii altora zâmbete şi atacuri la orgolii, ghiocei şi mere mari şi dulci, limuzine şi paduri cu Opeth, ciocolată şi Hubba Bubba roz, shampoo bubbles şi desene. Schimbă random între ei ochelari de vedere, curele şi centuri, ţigări şi sticlele de bere, cabluri de date şi cărţi.
“Oh well I don’t mind, if you don’t mind/’Cause I don’t shine if you don’t shine”
Îşi creează dependenţe ciudate unii de alţii. Unul e soft şi hipi azi şi altul black pentru ca mâine alţii să se contrazică-n stări şi câteva principii. Unii fumează, alţii nu, altul poate, alta deloc. Unul iubeşte, alta nu, alţii poate, altul deloc.
Depresii şi situaţii criză le au, le simt şi-apoi le depăşesc atât de curajos şi împreună. Pentru că nici unuia nu-i este teamă să spună că îi pare rău. Şi-apoi, deasupra tuturor gesturilor, instinctul este cel care primează.
“It’s funny how you just break down/Waitin’ on some sign/I pull up to the front of your driveway/With magic soakin’ my spine”
Inventează cuvinte noi şi gesturi doar ale lor. Sunt geniali şi frumoşi. Se confesează fiecăruia în parte ca mai apoi versiunile să se suprapună şi-treaga gaşcă să poată să tragă o unică şi profundă concluzie comună. Experienţă unuia sau altuia devine sfat sau chiar experienţă comună a celorlalţi. Doar din încredere.
“The teenage queen, the loaded gun;/The drop dead dream, the Chosen One/A southern drawl, a world unseen;/A city wall and a trampoline”
Sunt zile când se reneagă unii pe alţii, când ale lor stări sunt amplificate şi contradictorii, când orgolii se ciocnesc zgomotos în aluzii transformate peste noapte. Sunt dăţi când se resping bizar fiecare ţipându-şi sus şi tare suprema ciudăţenie. Şi îşi promit în gând o despărţire definitivă dată de nervi, de transe şi de spooky dreams. Şi-apoi un gest, un zâmbet, o coincidenţa sau doar o fire mai puternică i-aduce iar grămadă punându-i să îşi recite frumos reproşurile ruşinoase ce se transformă brusc în aceleaşi râsete şi aberaţii, gesturi cretine şi-amuzante, stare de calm şi filosofie.
“Slippin’ în my faith until I fall/You never returned that call/ Woman, open the door, don’t let it sting/I wanna breathe that fire again”
Partea frumoasă e că toată povestea mi se aplică şi mie ca şi fiecăruia dintre ei. Pentru că ei suntem, de fapt, noi.
“Oh well I don’t mind, if you don’t mind/’Cause I don’t shine if you don’t shine/Before you jump/
Tell me what you find when you read my mind”
Put your back on me
Put your back on me
Put your back on me
The Killers – Read My Mind
Asculta mai multe audio Muzica »
Later(in the night) Edit: un fel de erata: s-a numit “drimtim” iar in loc de furculita ca si arma preferata de bataie in parcare era de fapt o presa de usturoi! Termenul “sensiblitofil” nu si-a gasit locul in aceasta poveste. Dar este tot din ea!
Cred că din vina mea plouă …
Într-o zi plângeam după zăpadă… vroiam să ningă cu fulgi pufoşi… simţeam că doar ninsoarea mă poate vindeca. A nins în noaptea aia şi-a mea sclipire a ochilor s-a vindecat.
Cu-o zi în urmă îmi doream ploaia. Ceream şi invocam o ploaie lungă şi curată cu aer cald şi-umbrele colorate. Simţeam nevoia de un altfel de miros. Simţeam nevoia de păr ud şi ochi sclipitori, de străzi curate şi spălate cu căţei leoarcă şi nepăsători, de paşi grăbiţi şi gulere ridicate spre obraz, de picătura rece ce şi-a găsit loc pe după gulerul jaketei, de sărituri nebune peste bălţi ce îşi ascund adâncimea. Şi le-am primit. Pesemne că le merit.
Când plouă mult şi luminos simţurile mi se accentuează. Parfumul său adie altfel în zilele ploioase când se aşează lângă mine. În zile reci cu ger uscat se simte mai puţin. Până şi muzica-n maşină se-aude altfel când afară plouă. Trotoarele lucesc curate noaptea. Dunărea e singura care pare chinuită de nori.
Îmi place mult când plouă, clar.
Scenarii multe se pot scrie când intră ploaia în discuţie. Să ne gândim la lungi plimbări prin aer ud şi răcoros. Să ni se pară doar buzunarele uscate şi curate. Stropi reci să se ridice-n sus din spatele tenişilor uzi în ritmul paşilor puţin grăbiţi. Şi-apoi când nu mai rezistăm şi hainele ne sunt atât de ude, s-avem unde fugi nebuni să ne lipim de-o sobă caldă şi-un filtru să ne facă sfârâind un ceai fierbinte de lămâie. Lentile aburite. Zâmbete largi şi sincere. Stare de izolare paradoxal puternică. Pahare, mandarine şi gogoşi. Muzică.
Mi-am plănuit această zi pentru o curăţenie atentă în a Lizului Împărăţie. Pentru că plouă e aerul curat şi înăuntru, lumina este altfel prin geamurile mari la stradă şi poate singura lipsă simţită crunt pentru a fi o zi perfectă e o pisică ce-ar trebui să toarcă leneş pe-un fotoliu. Totu-i mai lent şi mai frumos.
Oftez, zâmbesc încet, clipesc mai des. Îţi mulţumesc.
Liz e prietena cu Captain Planet!
“From our powers combined…” aşa era parcă! În fine. Fără în fine. Iată ce i s-a întâmplat Lizului la miezul nopţii când se întorcea zâmbitoare acasă şi cu ceva aburi de vin alb ce o făceau să clipească des. În faţa blocului ei, ascunzându-se după un gard şi plângând o aştepta un căţel. Un caniş negru şi curat cu zgardă roşie şi lesă roşie. Lizului, brusc instantaneu şi deodată i s-au trezit toate instinctele protectoare şi salvatoare şi iat-o umblând o oră prin cartier, rupând din agenda roşie Campari foiţe şi încercând să le pună în scările blocurilor cu numărul de telefon şi minunăţia de căţel găsit după care e sigură că cineva plânge acum. E mic şi la început a crezut că e pui dar ceva apucături ale lighioanei i-au demonstrat maturitatea. E curat şi obişnuit în casă. S-a bucurat de atenţia Lizului toată seara, rozându-i drăgăstos papucii pufoşi, mâncându-i covrigeii mini brezel din castronel şi mulţumindu-i frumos pentru mâncarea de pisici (singura de care Liz dispunea) primită.
Astfel, Liz a ajuns azi la birou pe jos nefiind sigură de comportamentul respectivei entităţi creţe în maşină şi nici nu a avut încredere în capacităţile de copilot având în vedere că nu i se văd ochii. O plimbare frumoasă fredonând Snuff şi trăgând după ea un căţel.
Timpul anunţului. Blogeri gălăţeni, nu trebuie neapărat să scrieţi despre (poate nu aveţi timp sau poate nu vă interesează că cineva sigur plânge după animăluţul ăsta acum)ci doar spuneţi aşa ca titlu informativ oriunde vă învârtiţi voi “Cineva a găsit un caniş negru cu zgardă roşie, joi noapte”! E deajuns! Poate stăpânii lui, sau prietenii stăpânilor sau vecinii rudelor stăpânilor sau cine ştie mai cine aude şi îşi poate recupera alintătura! Liz locuieşte în zona Tribunalului, zonă unde crede că s-au întâmplat ambele evenimente: şi pierderea şi evident găsirea căţelului.
Dezghetul
Câteva zile agitate dar frumoase. Furtuni nebune de nisip întâmpinate curajos cu ochii deschişi. Mă încăpăţânam să cred că e zăpadă. Şi-am plâns. Şi am fugit la Bucureşti crezând în haos care vindecă. Şi-am vrut să fiu provinciala naivă şi inocentă care se miră de tot şi toate deşi acolo a crescut. Deşi îşi vede Bucureştiul des. M-am furişat pe străzi şi prin ministere, am fluierat în gând admirativ după femei frumoase cu fuste lungi şi negre de catifea şi fesuri împletite pe cârlionţi rebeli. Am cerut indicaţii băieţilor zâmbitori cu părul prea lung peste gulerul jacketelor. M-am sprijinit o jumătate de oră pe un afiş pe care scria PLOT SHOP. Şi îmi suna bine. Bucureştiul îmi face bine. Cu nebunie şi pasaje. Cu oameni altfel. Cu eu altfel. Am răspuns la telefonul unei mame indignate ce parcă nu credea că sunt atât de brusc aşa departe. Şi am şoptit zâmbind în telefon, făcând cu mâna frenetic unui domn cu bască şi fular “Oreste!!” Şi glasul mamei m-a trezit cum relata neîncrezătoare unui tată probabil: “E la Bucureşti! Vorbeşte cu Oreste!”
Şi am uitat de fructe dulci şi verzi. De creioane de ceară şi cum sunt ele făcute. De intrigi şi situaţii. De lacrimi care m-au durut şi care simt că le-am provocat.
Am respirat Capitala pe care toată lumea o renega şi pe care eu o iubesc.
M-am întors nouă şi veselă. M-am întors o nouă Liz. Fac planuri multe şi frumoase. Mă plimb prin parcuri ascultând muzică. Mă pierd în priviri pe care le iubesc. Fac promisiuni în gând pentru o tăcere împlinitoare. Aştept primăvara. Am să-i arăt parcul cu magnolii. Am să-i dăruiesc parcul cu magnolii.
Îmi lipsesc dureros de mult discuţiile cu un prieten. Nici măcar nu ştiu de ce le-am pierdut. Citesc o carte care mă face să visez. Ascult melodii ce mă fac să visez. Mi-am dezlegat propriile dileme şi enigme şi asta nu-mi dă decât fericire. Mică, puţină şi intensă.
Asteptand primavara si respirand abur prin fulare ma citesc pe mine cea de anul trecut. Mi-e dor de dragoste.
O’ mine…
* trei cărţi de la SDC dintre care una se apropie vertiginos de final
* Cornelia are zâmbet atât de frumos şi dă continuu stare blândă de calm inteligent şi senin (am încercat să folosesc toate epitetele care i se potrivesc: frumoasă, blândă, calmă, inteligentă şi senină. Liz, linguşitoarea!)
* un telefon la unsprezece noaptea fără sens dar după care am oftat necontrolat jumătate de oră
* o masă joasă plină de coji de portocală şi căni de ceai cu lămâie aproape terminate arătau minunat în lumina dimineţii la fel cum au arătat şi în întunericul nopţii
* come on… ” şlep” ?!?
* se pune la cale o zi maraton de SP numită “culturalizarea Lizului”
* mi-a plăcut un banc şi-ncerc să îmi amintesc cum era: unul aducea muzică, unul băutură multă şi unul femeile, vreo 50 GB!! :)
* Di era frumoasă ca dorul meu de ea şi indignată pe manifestările mele ilegale şi imorale
* Cip, te-ai schimbat şi-mi placi mai mult acum! Da, îţi voi explica de unde concluzia asta!
* Kryptonite
Oana, uită-te la lună!
Full Moon Madness, cauza şi efectul ei m-au luat prin surprindere ieri. O lună plină şi frumoasă mi-a influenţat ultimele două nopţi. Sâmbătă, la trei ore după miezul nopţii, luna era plină deasupra parcării din faţa blocului meu şi eu o priveam de sub o căciulă roşie cu urechi de blană. Am închis ochii şi i-am mulţumit şoptit pentru un zâmbet prea strălucitor şi dăruit din plin numai în nopţile cu lună plină. Pentru o voce şi un hohotit de râs ce îmi încântă sufletul. Pentru o noapte albă cu 70 de grame de wisky pe care le-aş fi băut eu şi multe aberaţii despre “femininul de la tren” (funny joke dată mai departe), gravitaţie şi zecimalele valorii ei, Stonehenge şi piramide, “laser, frate!”, imponderabilitate şi unde-i susul sau josul universului, despre centrul pământului şi tancuri, unghii şi păr lung, Darwin cel renegat şi 2008 mai lung cu o secundă, relativitate şi romanii cu calendarul lor cu tot, despre testamente noi şi vechi, cobre, varani şi LHC, chitări şi plăci de vinil.
O noapte dominată de-o privire ce scânteia din aburi de vin alb şi bomboane de ciocolată cu alcool şi melodii recunoscute euforic şi cântate calm.
Am râs voios la gândul povestit ironic că te-ai putea visa visând un vis în care visezi şi să te poţi trezi de trei ori. M-am minunat de energie şi cât de bine luminează ea un om. M-am minunat de frumuseţe şi cât de bine face sufletului.
Afară aerul era răcoros şi primitor. Numele meu pe care îl rosteşte atât de rar a răsunat clar în liniştea nopţii cu lună plină.
Oana, uită-te la lună! Acum mă înţelegi?!
Primul semn că ţi-ar păsa…
Mi-am făcut un obicei în descrie pe blog senzaţii date de persoane… impresii, stări de spirit şi zâmbete cu efecte miraculoase. Sunt articole pe care le exagerez intenţionat şi sunt altele în care mă temperez pentru a nu speria pe nimeni.
Mi-am făcut un obicei din sinceritatea zilnică în faţa oamenilor pe care îi admir… le-o spun exagerat de des, le fac complimente şi îi laud necontenit. Vin momente când persoanele ce mă impresionează prin zâmbet, “that something” , privire şi glas să se sature de admiraţia mea… şi în acest caz se răcesc şi îndepărtează, eventually dorindu-şi-o din nou, sau poate încep să se obişnuiască să fie admiraţi şi încep să considere acest sentiment pe care mi-l inspiră ca fiind normal (nu e! e special!) sau sunt cazuri în care acceptă frumos şi modest complimentele şi-mi întorc o prietenie frumoasă. Prietenii neguvernate de reguli. Neconstante. Compatibilităţi sufleteşti. Stări de bine date de gândul existenţei celuilalt. De gândul fericirii celuilalt.
Mie sinceritatea îmi face bine. Spunând cu voce tare ce înseamnă fiecare în parte pentru mine realizez exagerarea sau nevoia de cuvinte noi. Pentru sentimente noi. Dar şi nevoia de a ştii de la fiecare în parte că le pasă. De mine. Sau măcar că admiraţia mea le-a devenit oarecum indispensabilă. Ca strălucirea nouă şi fără definiţie ce-o poartă-n ochi de când m-au cunoscut. Încrederea în ei, în fiecare.
Şi un prieten, nu demult, a refuzat a accepta a mea admiraţie ca fiind efectiv pentru el ci doar considerând-o fără ţintă propriuzisa şi doar intersectându-se cu el întâmplător. Placebo kind of feeling. Îmi reproşa lejer şi fără profunzime dureroasă că nu-ntelege ce aştept/cer/vreau. Dar, doar simţind ameninţat al său poate loc în fericirea mea, a mea admiraţie susţinută poate prin mai puţine complimente mi s-a dezvăluit puţin prea afectat. Scared.
A fost primul semn că i-ar păsa. De mine. Orice aş însemna eu. Atâta timp cât însemn ceva.
I’m easy am ascultat pe drum spre serviciu. Fericirea mea chiar e uşoară. Pentru cineva interesat să mă ştie fericită. Mailuri scurte de dor sincer cât am fost plecată. Nu mă aşteptăm. Mulţumesc. Sau sms-uri primite strategic în vamă, la ore multe diferenţă mă făceau să simt prezenţa altcuiva. Un singur sms de revelion. Scuzabil. Nu am trimis nimănui mesaje de felicitare. Azi mi-a sunat telefonul încontinuu de felicitare. Poate chiar le pasă.
Un prieten care mă cunoaşte ştie că indiferent de distanţă, status, legături şi jocuri online un sms frumos contează, oricât de mult aş urâ telefoanele mobile.
Adun simboluri în continuare. E ziua numelui meu. Nume proprii pentru mine azi. South Park, Depeche, Through glass, Amsterdam, Snuff, Lake House, Imre, Phoenix, Knokin’ On …, Viena şi digul de la San Benedetto del Tronto cu pisici…
Ce-ar fi să-şi pună-n cap să mă convingă că îi pasă? Greu! Ar trebui să mă privească-n ochi şi să o spună calm… îmi pasă…