O să mă ierţi de voi exagera. O să-mi zâmbeşti măgulitor şi o să-mi spui simplu şi sincer: am citit…
Am stare dramatică jucand al doilea act din alta viata. Pe scena unui teatru plin tu te-ai descurca… ştiu… eu nici cu rolul în mână şi pe canapeaua mea roşie nu aş putea să îţi întorc replicile dacă mă priveşti copilăresc cum faci de obicei… o să mă ierţi? O să consideri poate că articolul e prea invadator? Nu… îţi va plăcea şi-l vei citii de multe ori… desigur ştiu că îl aştepţi…
Ţi-ai recunoscut zâmbetul care îmi lipseşte în ultimul articol şi poate un pic orgolios şi poate un pic vrând să te asiguri că de-al tău zâmbet scriam m-ai întrebat ezitând. Şi pentru că o referire atât de mică la zâmbetul tău nu ţi-a scăpat între altele despre priviri ce au primit multe articole din partea mea am simţit parcă să mă justific…
Şi mi-a plăcut că m-ai oprit fermecător cum doar tu ştii să faci spunându-mi că dacă zâmbetul e-al tău restul chiar nu mai contează… sau nu te mai interesează (!?)… vezi nu am memoria ta selectivă… Îmi place cum îmi poţi cita cuvintele exact cum eu le-am spus în clipe atât de lipsite de importanţă.
Într-o piesă de teatru asta ar fi fost convorbirea la telefon… şoptită… noaptea târziu…
Unde eşti?
Ţi-am răspuns… Mă jucam cu amănuntele şi mă alintăm… e maşină parcată jos… Tu unde eşti?
Mi-ai răspuns…
Doamne ce aproape!
În patru minute sunt la tine!
Am tăcut câteva clipe…
I’m not alone…
Ştiu
But I could escape, I could run away… Would you run away with me?
Zâmbeai? Sau serios ai întrebat: Viena?
...yes… maybe… would you?
Anytime!
Cam siropoase gânduri pot să am. Asa e scena! Ştiu ne vom amuza copios împreună de ale noastre discuţii. De jocuri copilăreşti la unu noaptea fix. Ceea ce tu nu ştii e că azinoapte, la două ore jumatete după miezul nopţii ningea frumos cu fulgi mari… eu am fugit cum am zis… motorul rece făcea figuri… mergeam încet prin spatele blocurilor… în unul din ele dormeai… sau îl citeai pe Wilde spunând că “the only thing worth pursuing în life is beauty, and the fulfilment of the senses”
Category Archives: Coffee
Moment de respiro si ganduri fara relevanta
(Sursa foto)
Am senzatia ca levitez deasupra vietii mele si ma privesc traind parca n-as fi eu. Parc-as vedea un film sau as citii o carte. Cu mine. Plictisitoare zilele astea. Nopti lungi si zgomotoase. Muzica tare si zgomot infundat de sarituri pe un covor un pic prea pufos. Bauturi fine si multe. Feliute de lamaie mirosind frumos. Niste ochi fara energie desi eram obisnuita sa-mi gasesc eu rezerve de energie in ei. Motiv de ingrijorare. Un zambet ce mi-a lipsit si inca imi lipseste. Motivul de ingrijorare persista. Ore de somn cu vise lungi si in culori. Incercari esuate de-a formula planuri pe anul asta nou. O fereastra de messenger depresiva. N-am mai pomenit asa ceva. O singura privire m-a socat la 12 noaptea. Si cred ca doar atunci am vazut-o sclipind. M-a deranjat cand incercam sa-mi formulez dorinta cu o intrebare copilareasca si naiva. Ce-mi suna si acum in cap. Si am uitat apoi sa-mi mai doresc ceva. Plutesc in stari incerte. Terapia cu somn si ciocolata exista si functioneaza! M-as ascunde. Mi-am amintit de “Run away with me”. E actuala dorinta si mai accentuata. Ti-as arata Viena. Ti-ar placea. Cred ca am ramas acolo inca. De-aici senzatia de-absenta. Sau trei nopti strangand in brate un trup de femeie iubita. Intr-un secret impartasit in doua. Cea mai frumoasa femeie. Chiar le-am trait? Vocea amara si invidioasa, plina de minciuni fatale si imitatii ieftine a unei prietene imi confirma. Candva! Promit. Vom rade de nebuni. Si eu, si tu, si tu!
Linişte optimistă
Leonard Cohen – You have loved enough
Asculta mai multe audio Muzica »
Miros de clementine decojite pluteşte leneş dimineaţa asta. După o noapte cu lună plină cafeaua fierbinte cu mult lapte e mai bună. E cald şi linişte în casă. E sâmbăta mea. Mă vindec lent după răceală şi şerveţele mentolate şi mototolite tronează încă în patul nefăcut. Aspirină. Amară. Ceai cu lămâie? Mai târziu. Simt o plăcere vinovată de-a fi furat o zi din viaţa mea. ‘Stealing time from my own life’ scris mov pe un tricoul alb. Mi-am amintit acum. Sentimentul e totuşi diferit. La mine e palpabil. Citesc Ciresarii de câteva zile şi strâng păreri din cele mai ciudate. “E doar coperta de la Ciresarii, nu?” Nu. Citesc şi-mi place. Vrei să crezi că e Umberto Eco pe care mi l-ai recomandat? Crede. Pendulul lui Foucault. Nu am trecut de primele pagini. Strânsesem mai mult de zece cuvinte care nu ştiam ce înseamnă. E regulă de bază. Nu-i carte de citit în cadă. Cândva probabil. Nişte mere mari şi galbene s-au rostogolit bizar până la marginea mesei de sticlă. Echilibru precar. Îmi place şi cuvântul echilibru şi cuvântul precar şi amândouă unul lângă celălalt. Sună bine. Cineva e la Cluj. Cineva, care e la Cluj acum, ştie să bea frumos un ceai sub ochii mei, să-mi complimenteze bradul şi să accepte două clementine. Altcineva e la Buzău la poalele unui munte. Există acolo, în acea ogradă un loc unde nimeni nu te poate auzi, nu te găseşte nici un satelit, nu pătrunde nici un fel de undă, nu te poate fotografia nimeni. The secret spot. Un fel de buncăr virtual; în aer liber. Mi-a spus mie un prieten.
Mărturisesc că următorul post vroiam să îl scriu despre bloguri. Şi despre al meu. Blog personal. Dar e o zi frumoasă, e sâmbătă şi am o stare bună de leneveală şi aiureli şi nu pot fi atât de critică cât se impune, atât de linguşitoare cât se vrea şi atât de coerentă cât se cere. Iată deci alte câteva aberaţii date de mirosul de cafea, clementine decojite şi cărţi cu aventurile unei găşti de adolescenţi. Închei frumos cu un alt cub al Angelei:
Pentru fiecare contează alte lucruri. Ordinea importanţei lor în viaţa noastră e firesc să nu fie aceeaşi. Dar nu mi se pare firesc să ne raportăm în aşa măsură la ţelul nostru încât să nu-i lăsăm celuilalt nici măcar dreptul de a avea propria opţiune. E uşor să-i spui celui de lângă tine că visează prea mult. Dar şi tu, privit din afară, visezi la fel. Poate că ar trebui, măcar din când în când, să respectăm celuilalt dreptul la visul lui cel mai drag. Altfel, am fi o lume de pesimişti.
True.
Déjà vu
E prima oară când te aşteptam şi nu ai venit. E şi ultima oară când te-am aşteptat. Ştiu că e mai bine aşa şi mai ştiu că m-ai învăţat tot timpul cât te-am simţit al meu să accept momentul inevitabil al despărţirii. Îţi mulţumesc acum şi-ntodeauna pentru atât de multe câte-am învăţat împreună, atât de multe câte am simţit şi-atât de multe câte m-ai învăţat cum să le descopăr.
Din partea mea e resemnarea calmă şi înţeleaptă pe care o evidentiai încet cu-o şoaptă caldă-n păr înainte să te ridici de lângă mine, e oftatul scurt şi-abia auzit când trăgeai încet pătură peste coapse, e lăcrima ce-o simţeam că se formează şi niciodată că se desprinde de ochi când auzeam uşa închizându-se după ezitarea ta permanentă de a-mi părăsii lumea…
Mereu te-am considerat incredibil de inteligent şi frumos, ireal de îndrăgostit de mine şi atins de-o pasiune bolnavă de a mă ştii fericită şi fără tine. Şi-mi rămân multe de la tine şi din tine… cum mi-ai spus cândva râzând scurt şi privindu-mă fix… o bucată din mine ai schimbat-o în tine, în tu… şi-o bucată din tine a devenit eu, astfel visele noastre individuale şi comune şi-au dublat şansele de împlinire…
Mi-ai iubit încrederea în tine cum ţi-am iubit eu acceptarea uneori dureroasă, mi-ai iubit principiile ciudate de viaţă cum ţi-am iubit eu certitudinea că vei schimba lumea, mi-ai iubit promisiunea cum ţi-am iubit dăruirea, mi-ai iubit visele cum ţi-am iubit experienţele…
M-ai înţeles şi acceptat, m-ai vrut şi m-ai cerut insistent, m-ai avut şi m-ai preţuit, m-ai învăţat şi m-ai sfătuit, m-ai ocrotit şi m-ai îndrumat.
Parfumul tău celebru dă stări halucinante şi-n lipsa ta, alte stări de deja vu, efecte placebo şi coincidenţe banale rămân nepovestite, semaforul nostru a fost înlocuit cu unul nou şi orizontal şi zâmbetul meu de acceptare naşte enigme şi suspiciuni din cele mai ciudate şi doar un playlist franţuzesc al cuiva a reuşit să mă răscolească zilele astea.
Şi-aseară trebuia să fie seara gândurilor fără tine. Un club frumos de biliard m-a întâmpinat cu o pisică matrix (cum spui atât de frumos pisicilor negre) şi m-a atins cu Again la maxim a lui Kravitz. Un alt club mai întunecat de data asta ne-a găzduit două competiţii frumoase de bowling şi I belong to you a lui Kravitz. Am tresărit când faruri luminau parcarea, când uşa se deschidea cu valuri răcoroase sau când mi se părea că văd o umbră traversând curtea. Nu am jucat nicicând cu tine şi ştiu că te consideri învingător din start.
Pariul pus cândva cu tine l-ai câştigat aseară-n lipsă. Chiar de a fost întâia oară când ţi-am văzut invidie-n sclipire sau poate doar fărâme de gelozie inofensivă ţi-am povestit că-i cel mai bun. Îl analizez din unghiuri diferite şi absorb cât de mult pot din energia şi zâmbetul caracteristic. N-a reuşit să fie cel mai bun, aseară. De două ori la rând.
Mesajul tău mi-a spus că încă mă citeşti: ‘Parisul te aşteaptă, chérie!’
Nu neapărat adevărate.
Snow Patrol – Open your eyes
Asculta mai multe audio Muzica »
Cugetări călduţe în aşteptarea surâsului tău.
Momentele de luciditate blândă şi bună sunt cele care ne arată unde putem ajunge la fel cum momentele de răutate ironică şi exagerată ne arată cine suntem. Sunt de părere că nu trebuie să dovedim nimănui cine suntem. Este destul de evident. Încercările nu vor face altceva decât să ne arate aşa cum am vrea să fim. Şi-am fi falşi. Tiparul vieţii şi visul început înainte de a adormi se schimbă din treaptă în treaptă. Sau din realizare în realizare. Optimismul are legătură cu încrederea în sine. Dacă mai mulţi ar înţelege să le vadă precum cauza şi să nu le folosească precum efect am vedea vise realizate la fiecare pas. Încrederea în sine e exponenţială. Se multiplică cu fiecare privire în care o regăsim. Puterea conştientizată sec, nefolosită şi neîmpărtăşită e doar supraestimare. Întotdeauna avem nevoie de cineva către cine să ne îndreptăm intenţiile bune. Şi neapărat trebuie să avem senzaţia că merită.
Ok, you are my „I will please” drug…
The word placebo is Latin for i will please.
…temporary insanity…
Noapte cu ceaţă. Durere de cap. De la wisky.
A trecut o săptămână groaznică plină de stres, stări urâte şi evenimente greu de suportat. Dar a trecut. Vineri mi-a tremurat răsuflarea-n faţă unui zâmbet. Un zâmbet ce mi-a lipsit. O privire ce trebuie să-mi accepte scuzele pentru modul în care am evitat-o. O voce care mi-a făcut atât de bine fără să ştie. Sau poate ştiind.
Şi mă aflăm la marginea abisului. Câteva nopţi fără vise. Câteva zile fără musical mood. Mai mult de o luna de dor nebun. Un inbox pustiu şi-o consolare că sursa neintrebarilor şi nerăspunsurilor e ocupată strângând experienţe frumoase. Eram în pragul disperării. Stresul mă doborâse, depresia mă păştea şi toate îmi păreau de nesuportat.
Uşa magazinului meu scoate un sunet strident. Atunci mi-a sunat frumos. Şi aerul rece adus de-afară mi-a vindecat o clipă sufocarea. Şi orele ce au urmat mi-au vindecat frământările. I-am părut poate supărată dar nu o va spune niciodată. I-am părut poate mai rece dar nu mi-o va reproşa niciodată. Mi-a simţit poate durerea şi asta ar putea fi motivul pentru care a întârziat atât de mult în prezenţa mea. Păcat că nici acum nu acceptă că îmi face bine. Încă respinge modest argumentele. Placebo.
Any therapeutic effect is thought to be based on the power of suggestion. Sometimes known as a non-specific effect or subject-expectancy effect, the placebo effect, occurs when a patient’s symptoms are altered by a treatment, due to the individual expecting or believing that it will work.
… zâmbet în convalescenţă optimistă …
Everybody lies
Un pad şi un tricou frumos având-o ca mândră proprietară pe Alice.
Până şi House pare mai fericit purtat de-o tânără aşa frumoasă. Tricou
şi pad marca GonZo, produse de mine şi folosite de Alice.
O sobă, un laptop, o pisică şi-un filtru de cafea. Azi am o stare mai ciudată decât în alte zile. E de la frig, cu siguranţă. Nevoia de retragere departe de toţi şi toate spre canapeaua roşie şi pătură pufoasă persistă. Deşi un gol răutăcios nu lasă o stare de visare să facă toată retragerea posibilă. Azi pentru prima data nu am putut visa şi-n locul subiectelor ce-mi dau vestita stare de visare am simţit doar gol. Întradevăr e mult mai rău decât încătuşarea simţită atunci când visele ţintesc realitatea. E mult mai rău să nu visezi deloc. Lipită de o soba, azi, voi încerca să răspund întrebărilor literare primite de la richie. Chickchating cu Dina sau ascultând 50 Ways to Leave your Lover cantate de Paul Simon pe blogul lui codro mi-au dat stare de bine. Şi piesa zilei azi revine tot gustului fin al domnului Cristian Ciofu Savin’ Me tot de la Nickelback…
Şi n-are rost să menţionez discuţia acaparantă având ca temă principală un zâmbet splendid şi-o trăire. Ambele renegate şi nerecunoscute.
Şi-apoi mai menţionez cum s-a umplut a mea împărăţie de aer tânăr şi frumos când a intrat aici nimeni altul decât Pufy urmat îndeaproape de-o tânără domniţă cu unghii roşii, păr şaten şi ce vorbea în şoaptă. Şi dau la schimb a mea poveste despre cum am invidiat-o pentru-o altă poveste dintr-un birt să-i spunem… da… povestea fericirii dintr-un birt… sunt ferm convinsă că o s-o primesc!
Iată că filtrul de cafea ştie să facă ceai fierbinte.
Run away with me…
Chiar de e complicat o să învăţ să fac să fie simplu. Chiar de e greu o să încerc să fac să fie atât de uşor. Chiar de pare urât ştiu că de fapt e frumos. E ca o joacă de-a v-aţi ascunselea printre rafturile unui supermarket, ca o dimineaţă cu ceaţă şi nasuri reci, ca un sărut furat când nu mă aşteptam dintr-o întoarcere uşoară a capului, ca o ţigară prea tare şi fumată doar puţin, ca o cafea fierbinte băută din aceeaşi cană de-amândoi, ca un mesaj prea lung ce se vrea citit dintr-o privire şi-o suflare. Şi tensiunea o să dispară după prima jumătate de oră când gesturi tremurate ce sa vor familiare vor însoţi cuvinte agitate şi stupide. O mână poate prea bruscă îmi va controla părul… şi-o frază seacă o va însoţi: E încă ud… o să răceşti… Eu voi schimba cu zâmbet nervos cd-ul ce cântă din amintiri pentru alţi noi. Târziu tăcerea va fi plină poate de remuşcări şi conştiinţe se vor certa uşor între ele. O graniţă lăsată în urmă şi imagini noi… frumoase… vor reuşi să ne calmeze şi să ne facă să ne regăsim… zâmbetul, mirosul şi gustul…
Un motel ca în filmele americane ne va primii primul somn împreună… prea agitaţi să ne iubim, prea speriaţi să credem…
Şi primele cuvinte spuse în engleză cu-al tău accent frumos de ne-român îmi vor suna fantastic de adevărat…
Prea multă alternare de agitaţie şi calm ne va epuiza, eventualy, şi-atunci vom acceptă realitatea noua că fiind de-o viaţă…
Incantaţie pentru ochii lui obosiţi…
Tu, femeie nebună şi frumoasă, aşează-te turceşte pe covor în faţa mea şi roagă-mă frumos să-ţi povestesc despre ochii lui. Şi dacă ştii cum să mă-ntrebi o să-ţi răspund că ochii lui îmi par ireal de frumoşi. Că sunt convinsă că pot vindeca la fel cum pot îmbolnăvi, că pot risipi depresii la fel cum pot induce depresii, că pot spune multe la fel cum pot spune nimic… ochii lui pot urmări trasee şi vedea unghiuri ciudate, pot căuta vioi diverse lucruri mărunte, pot analiza uşor reacţia celorlalţi, pot reveni rapid asupra lucrurilor ce i se par interesante, îşi pot schimba culoarea şi chiar şi-o pot intensifica… Şi dacă o să-mi zâmbeşti, nebuno, o să îţi spun că atunci când sunt obosiţi ochii lui sunt cei mai frumoşi… atunci când cearcăne uşoare şi întunecate nu fac decât să-i facă mai strălucitori, că umezi şi clipind des pot da efectul căutat de mine în ei… şi gestul copilăresc de a-i freca cu pumnii strânşi dau intensitate aşteptării de a-i vedea din nou deschişi şi strălucitori. Şi o să-ţi spun că cel mai frustrant moment e cel în care râde pentru că doar atunci îşi închide ochii aproape de tot. Şi totuşi zâmbetul compensează dar asta trebuie să descoperi singură. Acum o să ridic încet din umeri la întrebarea ta şi o să continui spunându-ţi că pentru a te putea bucura în voie de umbrele din ochii lui şi efectul lor trebuie doar să îl faci să-ţi vorbească sau povestească ceva… atunci ochii lui se vor fixă frumos şi cald pe-ai tăi pentru a putea urmări încet reacţia vorbelor lui… şi niciodată nu îi pune întrebări la care nu ar putea să îţi răspundă pentru că fâstâceala şi ezitarea îl vor face doar să ferească privirea minute întregi… Şi dacă ai putea să nu tremuri când le vezi culoarea, să nu te pierzi când un blink uşor şi funny te va avea ca ţintă şi să nu uiţi de tine când îşi va ridica privirea spre a ta fără să se mişte atunci poate îi vei recunoaşte străluciri de indragosteala rebelă în ochi, de teamă frumoasă şi împlinire aşteptată… şi doar atunci îi vei spune că îi adorai privirea înainte de a o cunoaşte… şi că-i exact cum ţi-am povestit-o eu…
Acum du-te… imaginându-ţi doar… întoarce-te pentru zâmbet, glas şi pasiune…
Are you alright?
Lucinda Williams – Are You Alright?
Asculta mai multe audio Muzica »
Scriu postul ăsta când deja ştiu răspunsul… dar dispoziţia muzicală dată de melodie a rămas aceeaşi…
A început o nouă săptămână în care mă voi avânta în activităţile mele obişnuite şi-apoi mă voi retrage paşnic spre casă dorindu-mi cald, muzică şi bine.
A trecut o săptămâna ciudată şi un weekend clandestin pentru mine… free hugs day a fost weird, ziua unui bun prieten fulfilling, 15 minute de blogl fantastice (sunteţi frumoşi oameni buni!! Rrimuna e sclipitoare şi când râde şi când e asaltată de Răzvan, Dina spices the place up, for me, Cristi şi Alice au zâmbetele făcute unul pentru celălalt, Cip dă aer proaspăt, lui Claudel trebuie să-i mulţumesc că a venit pentru mine, Cornelia parcă vine cu tot cu pom pentru că lângă ea e pace, linişte şi frumos, lumea nouă era interesantă şi ultimul intenţionat dar nu cel din urmă, Alex care mi-a strâns mâna între ale sale palme atât cât trebuie şi a zâmbit mai inocent decât trebuie), aniversarea surorii mele la Cafe Journal (ştiu că nu se mai numeşte aşa dar oricum părinţii mei tot Mioriţa îi spun aşa că…) colorată de long drinks like Blue Lagoon şi Campari Orange, cel din urmă premiindu-mă cu o agendă mică şi roşie … exact ce îmi doream… şi excapadele au continuat cu o duminică lungă cu Feeling Minnesota şi-un club de biliard întunecat dar luminat de zâmbet binefăcător ce m-a adăpostit până la oră 1. Iată, probabil de ce nu m-am regăsit încă… doza de canapea/linişte/pătură pufoasă trebuie mărită!