Dacă aş avea o dorinţă mare sau m-ai pune să-mi imaginez ceva perfect şi puţin irealizabil de frumos aş spune aşa:
Aş vrea să mă răpeşti nebun, într-o zi în care plouă turbat şi cald. Să mă iei de o mână şi să mă ajuţi să sar strâmb peste băltoace. Să nu îţi pese o secundă că-s în papuci şi pantaloni scurţi de in. Râzând să mă înghesui în mijloace de transport şi să mă plimbi prin oraşul curat după ploaie. Să te îngrijoreze gleznele mele goale stropite de noroi ca mai apoi să îţi găsesc în buzunarul hanoracului pachetul meu roz de şerveţele umede. Să comandăm Big Mac pentru fiecare şi cu ei calzi şi înghesuiţi în rucsac să plecăm într-o cafenea cu lumini strâmbe de mansardă şi muzică bună. Să comandăm ceaiuri cu gheaţă şi să ne lase să ne savuram liniştiţi şandvişurile pentru că suntem clienţi fideli. Să plecăm pe jos spre casă şi să râdem de mirosul insuportabil de mâncare uscată din magazinele pentru animale. Să cărăm un cartier întreg un sac mare de nisip pentru pisici şi-apoi să ne oprim în mijlocul intersecţiei pentru a te face fericit cu mp4 plin cu muzica ta. Flori de măceş, persoane dragi nouă sau telefoane care să-mi complimenteze părul tuns ne-ar face să zâmbim/râdem cu poftă/facem cu ochiul.

O zi pe care o aştepţi te poate surprinde. Plăcut doar dacă eşti un pesimist.
Fond muzical frumos. Zâmbet la fel. Sentimente simple.
Îmi place senzaţia pierce-ului în limbă. Chiar dacă nu am.
Fac comerţ cu senzaţii. Când nu mai primesc încetez să mai dau.
Pun condiţii. Aştept compromisuri.
Ai uitat cum să provoci. Am uitat cum era.
Ar trebui să începi să vorbeşti. M-am săturat să te întreb.
Ar trebui să te întreb. Niciodată nu ai vorbit.
Provoc, vorbesc, întreb, răspund.
Mă iubeşti? Why not?!?!

Posted by Liz in shampoo bubbles on may, 14, 2008

Am lăsat încet oblonul să fie întuneric atunci când vii… dacă vii azi la mine…
Îmi place să te iau de mână când intri în casă şi să te duc să-ţi arăt camera mică întunecată şi tu să clipeşti amuzat la mine… să-ţi spun că oblonul îi dă un aer american şi tu să nu râzi ci să înţelegi ce vreau eu să spun…Din drumul de la uşă până în dormitor nările mele incep să tragă cu nesaţ mirosul tău şi mâna mea îşi aminteşte ce bine se potriveşte în forma palmei tale… Şi chiar dacă e întuneric… ochii tăi nu-mi părăsesc privirea…în timp ce îmi săruţi palma înainte de a-mi lăsa mâna să cadă goală…
Îmi place că ne aşezăm îngrămădiţi pe jos sub fereastra deschisă cu oblonul tras şi ne sorbim din ochi şi nări fără cuvinte fără gesturi…
Îmi imaginez încet că mă tragi mai aproape când tresar speriată de un claxon ce ajunge până la noi… cu un oftat adânc îţi plimbi mâna prin părul meu şi forţând puţin îmi tragi capul mai aproape de tine… ştiu că trebuie să pleci şi nu vreau… azi te-am găsit, te-am primit şi nu vreau să te las să pleci… ochii îmi ard… în gând îţi spun multe dar cu voce tare nimic de frică să nu stric momentul… şi pleci… îmi arunci o privire peste umăr… o privire în care-ţi văd doar un ochi… şi ai plecat…
Inima îmi bate tare tare semn că ai fost aici… merg de la uşă până în dormitor inhalând urma mirosului tău… îmi iau încet geanta… îmi pun ochelarii pe cap… cheile… mă uit pe telefon… e oră 15… plec la serviciu… cu tine în minte…
Globul meu de hârtie mi-a mărturisit că te place… ajung zâmbind… mi-e dor de tine…

Republicare intentionata. Pentru ca si deoarece.

M-am întors din mica vacanţă a sufletului. Trei zile am respirat aer curat la poalele muntelui. Mă consider norocoasă să am bunici la ţară, într-o zonă ca-n poveşti. Trecerea de la lumea mea la lumea lor, de fiecare dată când îi vizitez se face treptat. Imaginile rapide din fuga maşinii se schimbă. Cu cât sunt mai aproape cu atât merg mai încet. Când ajung mi se opreşte respiraţia. Văd casa lor veche şi aproape că-i zăresc trebăluind prin ogradă în timp ce eu încerc să trec cu maşina pe puntea improvizată deasupra gârlei. Şi ce poveşti ştiu ei să spună despre gârla asta!. Când îşi dau seama că o maşină trece puntea încet spre casa lor şi respiraţia lor se opreşte. Ridica ochii şi se îndreaptă cu speranţă spre poartă. Şi merg din ce în ce mai repede, gârboviţi de ani şi cu lacrimi de dor în ochi. Sunt bătrâni şi înţelepţi. Locuiesc exact la poalele muntelui. Din curtea lor, din spatele casei, exact de lângă fântână panta începe să urce brusc. Pe-acolo vin căprioare speriate şi agitate. Mă simt ca o intrusă încercând să car în odaie laptopul, camera foto, camera video şi geanta cu jeanşi de schimb. Mă strâng în braţe şi mă pupă de câte patru ori fiecare. Mă alintă în toate felurile posibile. Scot ce au ei mai bun. Îmi burduşesc geanta cu prosoape roz cu floricele din şifonierul cu lucruri noi. Şi batiste colorate şi apretate. Sacoşe grele cu brânză, şuncă, ţuica, vin, prune uscate şi ouă proaspete. Îi privesc şi nu mă mai satur. Ne înghesuim în bucătăria mică în jurul focului şi trecând acelaşi păhăruţ de ţuică pe la toată lumea ne delectează cu poveşti despre miracole de prin partea locului. Sau cum a construit el casa. Sunt oameni buni. Cioplesc luni de zile troiţe şi-apoi fac mese mari să le sfinţească. Sorţul mamaii înflorat mi-e drag. Ilicul împletit al lu’ tataia pe care de fiecare dată îl dă jos şi mi-l pune pe spate când mă vede în grădină îl consider de nedespărţit de căldura corpului lui. Oricâte căni noi le-aş duce ei continuă să bea din două căni ciobite. Oricâte găleţi noi de plastic colorat le-aş duce ei continuă să chinuie până la fântână o găleată crăpată şi cu mânerul şubred. Mâncarea are gust mai bun, cafeaua e mai tare, vinul mai roşu, cozonacul mai pufos şi somnul mai dulce aici. Şi nu mă satur de poveşti cu porci mistreţi şi viituri din munte. Cu focul viu şi saramură ce izvorăşte din mormanul de sare. Râd amândoi de mine pentru că mă bucur când văd găini cu puf pe gheare, parcă au pantalonasi sau cum alint bobocii portocalii speriaţi de gânsacul mare şi rău. Pisicile şi căţelul iar o să-mi ducă dorul.
Plec tristă acasă lăsându-i cu ochii în lacrimi. Merg în urma maşinii până în dreptul punţii. Mamaia îşi aşează baticul. Tataia trage de marginile ilicului cu mâinile aspre. Plec cu mirosul de săpun de casă al pernelor mari şi cu maşina plină de liliac înflorit. Îi sun să le spun că am ajuns cu bine acasă. Să doarmă liniştiţi. Îmi spun că televizorul vorbeşte de când am mişcat noi antena din copac. Şi plouă des. Şi au uitat să-mi dea pătrunjel proaspăt. Să avem grijă de noi. Poate venim şi-n anotimpul următor. Saru’mana.

One’s comfort zone refers to the set of environments and behaviours with which one is comfortable, without creating a sense of risk. A person’s personality can be described by his or her comfort zones. Highly successful persons may routinely step outside their comfort zones, to accomplish what they wish. A comfort zone is a type of mental conditioning that causes a person to create and operate mental boundaries that are not real. Such boundaries create an unfounded sense of security. Like inertia, a person who has established a comfort zone in a particular axis of his or
her life, will tend to stay within that zone without stepping outside of it. To step outside a person’s comfort zone, they must experiment with new and different behaviours, and then experience the new and different responses that then occur within his environment.
Wiki

Sună anost. Dar e o stare de care avem nevoie. Şi pe care o savurăm întotdeauna când se iveşte ocazia. E-atunci când brusc instantaneu şi deodată eşti tras din vârtejul vieţii, evenimentelor, senzaţiilor şi căutărilor într-o zonă de confort. Câteodată o cerem şi o căutăm. Dar nu putem oprii agitaţia. Câteodată o conştientizăm în timp ce ritmul bătăilor inimii ni se încetineşte spre normal. E starea în care te simţi
bine. Confortabil. Când toate senzatiile şi sentimentele ce trebuie să aibă un răspuns pozitiv îl au. Exact atunci. Eşti odihnit şi ţi-e bine. Nu îţi este frig şi nici cald. Vremea de-afară e exact cum ar trebui să fie. Temperatură şi atmosferă plăcută în spaţiul tău intim, un metru jumătate în jurul persoanei tale. Gândurile-ţi sunt calme. Îţi ştii persoanele dragi în siguranţă. Persoanele şi mai dragi lângă tine. Nu ai nici un deadline.
Mulţi, majoritatea fac din această stare un scop în viaţă. Alţii odată ajunşi în zona lor de confort refuză să o mai părăsească. Eu mi-am transformat-o. Pentru că pot şi ştiu cum. Şi în răstimpuri mi-o creez. Şi alteori mă surprinde. Nu pot trăi în ea. Sunt dependentă de nebunie generală, de dragoste turbată şi vise complicate. Trăiesc rebel, boem, imoral, atemporal şi alte câteva epitete primite de la corporatişti trişti şi invidioşi. Îmi plac drept pentru care le mulţumesc.
Zona mea de confort ieri era luminată prin geamuri de mansardă. Trupul îmi lenevea în fotolii lejere cu perne moi. Shake-uri dulci de căpşuni îşi împleteau paiele acordeon. Frişcă albă pufoasă îmi servea drept motiv să întârzii privirea pe limba, dinţii şi buzele lui. Urma cânta rock bun în difuzoare. În răstimpuri degetele ni se împleteau. Mă lăfăiam în priviri mai frumoase ca niciodată. Şi ca-ntotdeauna. Mă alintam comod şi-n linişte. Mă răsfăţam tihnit în complimente. Bateriile îmi erau încărcate. Nevoile satisfacute. Dorinţele îndeplinite.

Şi-apoi cu zâmbetul pe buze m-am aruncat iar în stări turbate. Am părăsit confortul să experimentez stări maxime şi limite ciudate definite prin “niciodată” “tare tare tare tare” şi “întotdeauna”.

Urăsc telefoanele mobile. Apropiaţii mei ştiu lucrul ăsta deşi îmi amintesc o vreme când îndesam în geantă sau prin buzunare trei aparate în reţele diferite sau ani diverşi făcând promoţii unui operator ca mai apoi să vând soluţii bussines la alt operator. Şi cartele demo cu ore de vorbit, şi abonamente imense şi cele mai bune oferte de prepay vanate de mine. Şi totuşi îmi urăsc telefonul. Din cauza ta.
Mi-e greu să îmi imaginez dacă zâmbeşti sau nu… se simte, aşa-i, sau mă pot înşela. Frustrare, dor de mine sau dor de casă? Ceva din tonul tău mă făcea să îmi arunc telefonul de trotuar. Nu reuşeam să te aud destul de clar. Şi-apoi când îţi aduni tot dorul resimţit într-un cuvânt, o frază sau o întrebare să vezi că celalat nu te-a auzit şi-ţi cere încruntat în voce să repeţi. Erai gelos sau plictisit? Mândru, mulţumit sau doar obosit?

Nu aşteptarea lungă a unei despărţiri în timp te macină sau ţine încordată ci aşteptarea scurtă dintr-un moment în altul când ştii că s-a întors şi trebuie s-apară, inspiri/expiri de două ori într-un minut şi inima-ţi cam bate cu tot corpul…

Habar nu am cum o să mă pot controla, cum o să reacţionez sau cât de tare o să-mi ardă obrajii. Dragostea cred că e singurul sport extrem aprobat de mine!

Doar o clipa.
M-am intors. Incordata si confuza. Tremur necontrolat si mi-e rau fizic. Am nevoie de aer desi vin dintr-o padure unde seara au rasunat Snuff, Through Glass, It’s no good si Sweet Child O’mine. Foc de tabara imens, aburi calmi de alcool si oameni civilizati care nu lasa urme. M-am simtit bine desi trebuia sa ma simt excelent. Sinteam nevoi supreme desi aveam tot ce mi-ar fi trebuit/dorit. Oarecum. Ochii unui prieten drag mi-au amintit cum e sa ii privesti. E tare bine. Sa numeri clipind pana la 64. Limite impuse de pasiuni banuite imi vor interzice prezenta unui om bun. Cort, ploaie marunta si-o voce ce m-a linistit. Rascolit.
O melodie si cateva cuvinte mi-au adus lacrimi in ochi odata ajunsa acasa. Mike and the Mechanics – Another Cup of Coffee.
Cuvintele Angelei ca de fiecare data sunt esentiale.

Multe obstacole sunt mari doar in mintea noastra.Multe rezolvari sunt prea simple ca sa le vedem.Cautam mereu ceva complicat, ne chinuim mintea si sufletul cu atatea intrebari, cand, de fapt, raspunsurile sunt in mainile noastre.
Situatiile fara iesire sunt doar clipe de disperare cand ni se pare ca viata e un labirint. Drumul prin el e uneori mai greu, dar niciodata de abandonat.
Panica accentueaza neputinta. Calmul o invinge. Uneori, cuvintele rezolva starea de tensiune. Alteori o adancesc. Multe dintre poveri sunt mari doar in mintea noastra.
Le ducem cu noi si le adaugam, cu fiecare zi, inca putin amar. Asa ne coboram umerii si privirea. Asa uitam sa mai ridicam ochii spre cer.

“Hai sa fugim in lume!” imi suna de fiecare data sincer si cald. Orasul meu din care vreau sa fug.

Bury all your secrets in my skin,come away with innocence and leave me with my sins!
The air around me still feels like a cage,and love is just a camouflage for what resembles rage again…So if you love me let me go and run away before I know! My heart is just too dark to care…I cant destroy what isn’t there…
Deliver me into my fate; if I’m alone I cannot hate!I don’t deserve to have you!!!
My smile was taken long ago, if I can change I hope I never know…
I still press your letters to my lips and cherish them in parts of me that savor every kiss, I couldn’t face a life without your light but all of that was ripped apart when you refused to fight so save your breath I will not hear, I think I made it very clear: you couldn’t hate enough to love! Is that supposed to be enough?
I only wish you weren’t my friend then I could hurt you in the end!!!!! I never claimed to be a saint…my own was banished long ago, it took the death of hope to let you go! So break yourself against my stones and spit your pity in my soul! You never needed any help, you sold me out to save yourself and I wont listen to your shame, you ran away you’re all the same!
My love was punished long ago…

Numai Slipknot putea sa spuna perfect… de la bun inceput…
O poveste cu trei catarame ce pot iubi un om, un copac privilegiat si un stalp cu patru becuri renegate, cu nori ce scriu cuvinte ciudate pe cer si imposibilitatea paradoxala de a minti intr-o discutie pe mess.
O durea fiecare centimetru de piele, fiecare clipire si fiecare aer tras in piept. Isi promitea in gand ca noaptea asta o va transforma… un pisic mic, pufos si cu nasul turtit lingea bland o lacrima sarata pe-un obraz… o perna ce promitea sa uite ce vede si aude-n noaptea asta.
De cealalta parte eu consider povestea prea dramatica. Ma inconjor de poze vechi de familie, alint motanul ce toarce langa umarul meu, zambesc trist cu gandul la o faza din Family Guy (Do you feel me, Brian? Do you feel me inside of you?)
In ochii mari ai unei fete superbe, in seara asta am vazut dorul nerecunoscut de mine… Nebunie de om indragostit de luna, habar nu ai cata nevoie aveam de o privire de la tine zilele astea! Aprobatoare sau dez!
Ma duc sa practic supravietuirea!

Spune-mi ce vrei s-auzi? Ce vrei tu să zici…

Dacă am spune tot, oricând cui trebuie. Frânturi de gânduri, ce-am visat sau ce mi-au auzit urechile.

Mi-e ciudă că se bat cu pumnii în piept că-ţi poartă pasiuni nemuritoare. Mă chinui să le-nvat pe toate cum să te iubească.

La ora 22, într-un birou plin şi în plină activitate, când simţeam că nu se mai termină treabă şi stresul, după o zi întreagă de adunat frustrări m-ai liniştit jucându-te neprevăzut, dorit şi blând în părul meu.

Tremur necontrolat cu gândul că ştiu cum îţi arată ochii în lacrimi. Şi mai ales o dată din cauza mea. Nu vrei să ştii cât m-am urât.

Pentru că până acum nimeni nu mi-a mai atins buricele degetelor cu buzele, cu dinţii şi cu limba.

Taxiuri ce frânează brusc, felii din cea mai bună pizza, olive juice you too şi-un ecuson cu numele meu pe el.