Category Archives: Coffee

Stare de vis urât

by
(foto)

Un pas greşit, o vreme mai întunecată şi-o împletire de situaţii nedorite m-au aruncat pentru o vreme în depresie. Urâtă stare. Neagră. Plâng şi exersez dorul de tine. Încerc să găsesc o scuză că am uitat de ziua unui om special. La mulţi ani, Dina! O să mă ierţi şi-o să mă crezi. Pentru că eşti blândă, bună şi frumoasă. Sunt lucruri mult prea multe care nu-mi ies în ultimul timp. Eşecuri zgomotoase mă agită.
 Complicaţii apar când crezi că liniştea pe care-o meriţi e în sfârşit în jurul tău. Încrederea în unii oameni m-a făcut să nu pot să mă ţin de promisiunile mele. E timpul să renunţ. La încredere sau la promisiuni. Şi.
 În plan, cu nouăzeci la sută certitudine, e Întâlnirea Bloggerilor Gălăţeni duminică, 15 noiembrie, la ora 13:30, la o cafea de prânz târziu, în Geenie. Azi am să merg şi-am să vorbesc şi-apoi am să v-anunţ oficial. Acum e doar în plan.  Sper doar că o reîntâlnire cu zâmbetele voastre să-mi amintească şi mie să zâmbesc.


Where the wild roses grow
Asculta mai multe audio Muzica

Gândul ăsta s-a uscat şi-a căzut

by
(foto)

Mă plângeam zilele trecute că nu mi-am luat destulă toamnă şi deja vreau şi simt iarna. Nu m-am săturat de frunze, foşnete şi galben. Aseară mi-am luat singurătatea-n braţe şi-am poposit în primul parc din cale. E parcul ce-mi vesteşte mie primăvara şi-acum îl bântuiam încercând să mă-ncarc de alt anotimp de frică să nu treacă şi să rămân cu gândul. Cu muzică-n urechi, mănuşi ciudate fără degete şi o aşteptare strânsă-ntr-o eşarfă lungă am colindat un parc pustiu cu felinare chioare şi pisici zburlite.

 Toamna asta este de fapt despre vin roşu şi glume cretine-n Friends, despre cât de frumoasă e privirea ta când ţi-e frig şi cum ştii tu să-mi complimentezi cearcănele, despre ciocolată caldă-n mansardă la Geenie şi snuggle tradus gugulugu.
 E noiembrie. E timpul pentru IBG. De toamnă.


November Rain
Asculta mai multe audio Muzica

În aşteptarea primei ninsori

by

(foto)

 Vine un timp în care aştepţi să renaşti în orice clipă. (P. Giddings)
 Am reuşit să mă ascund. De lume, de invidie, de intrigi şi exagerări copilăreşti. Mi-am păstrat zâmbetul fericit pentru nopţi cu lună plină, cu pahare de cola cu wiskey şi prieten cu glas moale şi complice. Mi-am păstrat îmbrăţişarea pentru seri calde în compania unui bărbat frumos întins pe canapeaua mea roşie şi pahare de vin roşu. Mi-am păstrat pasiunea pentru acel ceva dinăuntrul tău care îmi răspunde doar mie. M-am hotărât să trăiesc doar la adăpostul oamenilor care ştiu să mă iubească cum vreau eu şi care îmi acceptă modul de a-i iubi înapoi.
 Muzică bună, cărţi împrăştiate pe fotolii, cafele calde în căni termosensibile şi o aşteptare. Am apăsat butonul de standby pentru restul lucrurilor ce vor o rezolvare. Zâmbesc şi dansez în casă, în faţa unui pisic confuz. 
 Teoriile fantastice despre mine în minţile multora se prăbuşesc încet încet. Şi poate le revine imaginea mea clară la loc. S-a mai întâmplat!
 Poveştile sunt pline de inimi sfărâmate din iubire doar pentru că poveştile sunt pline de iubire.

Ssssst…

by
 A mai trecut o zi plină de-activităţi, momente frumoase şi veselie. Acum mă pot retrage în bârlog. Sau grotă, cum îmi numesc ‘vastul’ apartament. Concursul Rockfree nu a fost un succes cum se aşteptau organizatorii. Au fost cei înscrişi care nu şi-au făcut apariţia (!) şi au mai fost alţii înscrişi care au reuşit să-şi prezinte animalele de companie la un alt concurs, să vadă o piesă de teatru şi să ajungă şi la Rockfree la timp. Şi organizatorii prezenţi şi zâmbitori, cântând cu tastatura în mână în loc de chitară, pregătindu-se pentru o bătaie cruntă la cs după un meci tensionat şi aplaudat şi organizând şi jurizand şi Junior Knowledge. Şi eu. Care m-am pierdut pe holurile liceului căutând amfiteatrul şi strângând în mână biletul meu cu ‘admit one’. O piesă bună la care am aplaudat în picioare. Apoi m-am pierdut mângâind pisici pufoase în sala mare, unele mândre de atenţie altele speriate şi cu fundă roşie la gât. Şi după strigăte disperate “Liiiiiiz!!” ce-au răsunat cu ecou, am reuşit să găsesc sala în care se ţinea Rockfree. Eram o mână de oameni. Şi-am cântat melodiile ce ştiam că ne plac, am râs şi am glumit nebuni şi-am împărţit premiile prieteneşte între noi.
 Mă liniştesc şi respir. Aştept o veste bună de la IT Idea. Şi-atât. Mă odihnesc lenevind târziu în pat sau urmărind sezonul 5 din House prin aburi de cafea cu lapte.

Life in a bubble jungle

by
Seară moale şi gânduri calme amestecate în cana de cafea. Filme ce încă îmi guvernează gândurile. Whatever works, Blindness, Paris, Je t’aime şi Franklyn. Citesc o carte primită de la 5zambete cadou. Sau premiu, cum îl numeşte ea. Subiect banal dar scrisă într-un mod aparte. M-atrage. Mai am un pic. M-am luptat cu o migrenă şi cu un început de depresie ce spre seară au cedat în faţa liniştii, relaxării şi vocii ce-mi lipsea. Mă baricadasem cu ce îmi face bine şi nu aveau sorţi de izbândă. Baia parfumată, motanul fierbinte şi somnoros, cafeaua călduţă şi merele coapte şi-au făcut datoria. O transformare ciudată îşi cam face loc în mine. Încerc s-o vindec ca pe-o boală. Dacă aş spune că mâine mă duc într-un loc frumos să respir şi să visez, câţi oameni ar şti să mă găsească acolo? Dacă aş spune că vreau să ascult o melodie, câţi oameni ar şti ce melodie e aceea? Dacă aş spune că vreau să cumpăr o carte, câţi oameni m-ar lua de mână şi mi-ar indica-o pe raft? Dacă aş spune că vreau să mă mut în alt oraş, câţi oameni ar şti în ce oraş?

Simple woman

by

  (foto)

Mi-e un frig vesel azi. Îmi miroase a iarnă rece şi parfumată. A vanilie şi turtă dulce. A 6 dimineaţa pe străduţe intime şi printre baruri cu aburi de cafea dulce şi scaune înalte. Îmi miroase a Viena. Pentru că Viena mi-o amintesc cel mai bine înainte de zorii zilei cum am cunoscut-o prima oară.
 Azi am voie să mă visez din nou acolo. Cu tine. Şi mi-e uşor să-mi amintesc iarna trecută când m-ai ameninţat frumos şi moale că laşi Dorian Grey-ul neterminat şi neintimidati de zăpadă o să fugim, tu cu mine oriunde… poate Viena, mi-ai răspuns…
 Ce joacă şi ce râsete. Miraţi că lumea nu ne priveşte suspect ne minunam de clădiri la fel cum ne minunam unul de altul când îmi încălzeai nasul rece de obrazul tău cald. Şi liniile de tramvai ce mi se păreau înguste. Şi ce fel tresăream când îţi auzeam engleza perfectă. Şi domnul acela ciudat ce ne-a primit în barul cald din piaţa pietruită, prea devreme că să deschidă dar înduplecat de veselia noastră. Cât de natural poţi comanda o cafea pentru mine şi un capucino pentru tine nedesprinzandu-ţi nici o clipă ochii de zâmbetul meu tâmp. Şi cum aveai o manie să îmi aranjezi fularul în jurul gâtului exact când încercam să îţi arăt ce m-a uimit în noi şi noi peisaje vieneze descoperite.
 Te păstrez râzând şi strângându-mă în braţe pe-o bancă rece, într-un parc pustiu şi superb la prima lumina a zorilor. Şi ştiu că mă păstrezi spunându-ţi te iubesc cu zahăr pudră pe buze şi cu o clătită aromată în mână. Visul a adăugat plimbarea cu trăsura, magazinul de ţesături indiene deschis şi suvenirul cu clădirea primăriei şi fulgi de zăpadă nespart. Amintirea păstrează dragostea mea veselă pentru tine oriunde… şi pe străzile Vienei, la 6 dimineaţa.


Stone Sour – Simple Woman
Asculta mai multe audio Muzica

Liz and her coffee cups

by
Doi ani.
 Întotdeauna am avut puterea să recunosc când cineva şi-a dat seama cine sunt cu adevărat. Nu puterea, plăcerea. O frază, un gând sau un sentiment ce în mine tăcea dar trăia, rostit de vocea unui cunoscător de “mine” a primit cel puţin o acceptare lentă ca o înclinare repetată a capului. 
 Nu am negat nicicând părţi rele sau urâte. Poate pentru că nu am nimic chiar atât de rău şi urât încât să nu fie acceptat de lumina zilei. 
 Le-aş spune că prieteniile bazate pe sentimente frumoase comune, pe afinităţi comune sunt mai sincere şi ţin mai mult decât cele bazate pe antipatii comune. Dar nu o să mă creadă. Şi cine sunt eu să le răpesc singura ocupaţie şi singurul subiect de bârfă? De fapt eu sunt însuşi subiectul. Iată că al meu avertisment că dau dependenţă îşi lărgeşte orizonturile. Nu dau dependenţa numai în sensul bun şi frumos al prieteniilor vesele ci şi în sensul ocupării zilelor cu intrigi şi chicoteli dând din coate. M-amuz. Şi cât doare la unii neputinţa de a mă atinge/doborâ/leza sau măcar norocul de a putea spune că au avut dreptate. De ce s-ar chinui cineva să-şi traisca viaţa total invers de cum şi-ar dori cu adevărat doar să câştige o luptă minoră şi de suprafaţă? Doar să arunce priviri superioare ce se întorc împotriva lor când se privesc în oglindă. Sau poate încep singuri să-şi cultive noi identităţi. Ah, nu. Nu dau eu puterea asta oamenilor. M-amuz din nou. De noi modalităţi scornite de a mă ataca. Sau de a mă face să mă încrunt măcar.
 Aveam, în trecut, un discurs frumos despre cine sunt şi ce merit. Despre standardul meu şi întreaga valoare calculată oricât de subiectiv dar mai bine supraestimată decât invers. Doza de modestie afişată face echilibrul posibil. Iar restul cerne oamenii şi lucrurile din jurul tău. Şi-apoi un om fericit şi seren produce invidie constructivă de genul: te invidiez, vreau să fiu ca tine! sau invidie distructivă cu modalităţi eşuate de copiere.
 Am văzut fraze copiate de la mine fără ghilimele sau autor, mai demult am văzut un întreg blog care arăta identic cu al meu, de la titlul ultimului post, fotografia utilizată la el, până la tema blogului cu canapea roşie. Erau intenţionate încercările. Îi cunoşteam. Mă citeau. Am citit la raw şi mi-a plăcut atitudinea în faţa plagiatului. Oarecum ironică. 
 Deşi e măgulitor gândul, zic. Să te copieze cineva. Aşa îl simt. Eu. Ceilalţi spectatori îl consideră penibil. Extrem de penibil. Ştiu. Poate nu ştie să creeze ceva original, poate încă nu are idee cine este şi cine vrea să fie. Sau poate intenţionat aşteaptă reacţia asta. Primeşte-o. Cu zâmbet cu tot.

 Eu ştiu cine sunt. Sunt Liz. Şi astea sunt cănile mele de cafea. De doi ani de zile. :)

Jurnal scurt si răcit

by

 Aer ud şi curat. Trotuarul e ud, maşinile şi chioşcurile de ziare. Frigiderele de îngheţată sunt pline de frunze scuturate de ploaie. Ador vremea asta.

 O tuse obositoare mă chinuie de ieri. E a doua oară când răcesc toamna asta. M-am alintat în deja-vu-uri de damă cu camelii, tuşind şi răsucind cersafuri albe lângă impresia c-ai fi în pat,  toată noaptea. 
 Lipsită de bun simţ, ca-n fiecare dimineaţă, mi-am băut cafeaua caldă cu lapte, din mers sau aşteptând la intersecţie. 
 Bomboane mentolate îmi rănesc limba. Şi n-am să spun mai multe. 
 Epuizată de un vis ce m-a eliberat uşor şi repetat, azi am plutit. Imi amintesc marturisiri si ganduri ce ma cunosteau de-o viata. Probabil le-am trait.
Ma duc in parc.

Enjoy your fall …

by

 (foto)
Octombrie mă vrea cu disperare într-un parc. Ştiu asta! O zi întreagă pe o bancă, o carte, un covrig şi tu! 
 Ca parte rea, toamna acutizează o stare de singurătate şi-o nevoie de îmbrăţişare. De fapt e partea bună. Să urmăreşti o frunza ruginie, tu singur cu mâinile în buzunar e deprimant. S-o urmăreşti răstignit pe un umăr cald şi inhalând parfum familiar e fascinant. Şi mai acutizează nevoia de un spaţiu al tău. O grotă intimă şi mică, o oază-n care să poţi hiberna, un colţ ce poate mirosi a tine, cu cărţi, ceai cald, cafea cu aburi şi-un pisic.
Sunt lucruri care doar acum prind viaţă. Eşarfele la gât, filtrul de ceai, scorţişoară, picup-ul cu viniluri şi pătura pufoasă. Un grep savurat încet şi-o baie mai fierbinte decât trebuie. Un film cald. O carte. Senzaţia de răcoare ce te face să-ţi tragi rapid piciorul înapoi sub pilotă. Cele două minute pe care le mai furi din pregătirea pentru o nouă zi, pentru răsuciri somnoroase şi călduţe. Un pahar cu vin roşu.
 Toamna, dragostea are alt gust…


Stone Sour – Through Glass
Asculta mai multe audio Muzica

I fear I’ve done some things in life too late and others too early.

by
 Există zile perfecte. Nu trebuie să le cauţi sau să încerci din toate puterile să le creezi. Ele pur şi simplu există. Lumina zilei, anotimpul, oamenii care te înconjoară exact atunci şi exact cei pe care îi vrei, intensitatea privirilor, încrederea şi dragostea din ele, muzica exact care ţi se potriveşte atunci, îmbrăţişările, plimbarea, joaca, declaraţia, oftatul, ceaiul fierbinte de acasă şi filmul care să te inspire. Există zile perfecte şi când te simţi într-un declin invariabil şi rapid, când ai toate motivele unei depresii şi primeşti cuţite de venin în plin. Spontan, instantaneu, brusc şi deodată, există câte-o zi perfectă. Probabil că am meritat. Mi-am meritat dimineaţa târzie şi leneşă până la primul telefon la care am răspuns alintat. Mi-am meritat cafeaua caldă ce o beau în drum spre magazin cu muzica-n urechi şi zâmbetul prietenilor azi mai special ca niciodată. Şi strugurii, şi pufuleţii şi ceaiul cald şi aromat. Şi hohotele de râs până la lacrimi. Şi vocea ce mă linişteşte. Şi glumele şi-ncurajarile mi s-au lipit de suflet. Şi cea mai bună felie de pizza din viaţa mea. Cea mai frumoasă noapte cu gustul celui mai frumos sărut. Şi casa mea atât de primitoare, şi filmul care prima jumătate m-a plictisit cât să moţăi mângâind pisicul şi jumătate m-a făcut să plâng speriindu-l. 

 Nu contează de câte ori mi-am văzut prietenii sau cât de des îmi oferă zâmbete. Azi au fost perfecţi. Nu contează câte plimbări sau câte felii de pizza am mâncat exact în acelaşi loc. Felia perfectă a aşteptat ziua asta. Nu contează câte filme bune mă aşteptau să le vizionez. Instinctual din dublu click mi-a încheiat noaptea frumos. Şi nu contează de câte ori mă pierd în priviri speciale. Azi mi-am dat seama că nu am cum să ies din ele niciodată.
 Anotimpul e toamna.
 Prietenii sunteţi voi.
 Filmul e The Duchess. (regretul din titlu deasemenea)
 Plimbarea şi joaca după coloanele din centru te caracterizează.
 Cafeaua şi ceaiul cald sunt cele pe care le împart cu voi oricând.
 Şi tu.