Category Archives: shampoo bubbles

Languor, listlessness, inactivity

by
Zile fierbinţi cu soare orbitor sau zile apăsătoare cu nori negri. Tei explodaţi sau verde ud de după ploaie. Dor moale şi declaraţii şoptite. Pisică lentă. Rufe mirosind a balsam dulce. Femei mirosind a parfum fresh. Fructe reci de la frigider şi apă minerală cu sirop de păpădie. Concerte anulate şi târguri pierdute. Telefoane tăcute şi voci frumoase şi noi. Postări rare şi seriale de dragoste. Obloane trase, răcoare şi tors de Pespi.
Toate, dar toate astea îndeamnă la somn. De împărţit cu tine. Welcome home.
Waiting For The Miracle – Leonard Cohen
 
 Asculta  mai multe  audio   pop

Către închisoare

by

… din smirghelul melancoliei… remember?

-mie-

Există un buton
trebuie să existe
pentru nori în formă de pitici de grădină
cu pipă (musai cu pipă!)
femei cărora le plac
viorile, fumul de ţigară şi pielea bronzată
cer
bărbaţi pierduţi şi găsiţi în halba de bere
cu barbă cu tot.

Albastrul meu nici n-ar izvorî din tine dacă n-ai vrea
dar pisicile se întind încă pe balustradă
şi încă au burţi calde
şi lăbuţe amuzante.
Iar în palma ta ar arăta bine doi ochi verzi.

La magazin nu se găseşte ceai dulce de banalităţi
şi să le culeg eu – îmi sângerez degetele
până la urmă nici nu ştiu dacă merită
iar dumnezeu, în pijamale şi cu ochelari, stă
calm pe verandă şi bea o cafea
cu o curtezană frumoasă într-o cămaşă scurtă
-asta ca să nu zic curvă-
ea îi citeşte poezii despre o blondă si-un brunet
care se sărută lângă un stâlp de telegraf
şi încet vine toamna.

                         (Dina Frânculescu)

 E a treia oară această poezie pe blogul meu. Şi o să  fie de câte ori este nevoie de ea. Avea ca dedicaţie -lui Liz- şi de atunci s-a inventat Lizului.  

Speak the words I want to hear, to make my demons run

by
Sună-mă şi dă-mi un sens. Mă foiesc fără direcţie printr-o viaţă calculată din patru în patru ore. Un început de vară cu prea mult somn. Dor de băi în mare şi-n soare. Nu-mi mai cunosc durerile de cap, nu-mi recunosc sertarele pline şi numărul impar de perne îmi dă stări de confuzie fatală.  
 Nu mă pot concentra pe nimic altceva decât pe trecerea timpului. Şi cu cât o fac mai dedicat cu atât parcă stă mai încremenit. Lucrul ăsta uit să-l fac când sunt lângă tine. Atunci trece.    
 Măsline verzi, dăruiri dezbătute şi aer condiţionat.  
 Aerul meu e condiţionat de tine. Acuma n-am. Aer. 

Metallica – The Unforgiven 2

Asculta mai multe audio diverse

Înapoi pe malul meu de Dunăre

by
Am întârziat postarea pentru că nu ştiam de unde să încep şi cu ce să închei. Mi se amestecă toate în minte. A fost atât de frumos ca prima îmbrăţişare. Ca emoţia ta. Vag îmi amintesc că ţi-aş fi adus flori. Vag îşi aminteşte că mi-ar fi adus flori. Nu-i clar nici acum unde se termina rochiţa cu flori şi unde începea cearşaful cu scheleţi. Iar muzica din old Janis e mult mai bună decât muzica din Janis Stuf. Cu toată Vama lui şi cu tot nisipul. Pentru că dacă ţopăi pe Kryptonite şi plângi pe Sweet Child O’mine atunci eşti unde trebuie. Şi acolo trebuie să rămâi. Acolo sau în Flowers unde poţi proba inele de gheaţă de diferite mărimi aromate de ceaiuri bizare. Asta dacă te simţi bine într-un loc liniştit unde lumea scrie. Scrie în caiete, carneţele, scrie pe foi, scrie pe netbookuri sau ipoduri. Toată lumea acolo scria. Şi să nu uităm ce frumoase sunt femeile în Flowers. O altă concluzie ar fi că majoritatea femeilor frumoase cântă la vioară. Câteodată la chitară şi voce, în Piaţa Muzeului ca eu să aud şi privesc, stând pe canapeaua de pe colţ în Shadow, de exemplu Through Glass. Şi să cânt şi să aplaud şi să ţip la final de la fereastră. Şi să fie firesc aşa. Firesc era să auzi şi prima parte. Întotdeauna o auzi doar pe a doua. Şi bluziţa aia nu avea nasturi destui. Cafelele din mers, cerceii buturugi şi îngheţata, canapeaua verde din Booha, limonada prea acră din a livingpub (not a livingroom). Concertului Iris i-a lipsit ceva. Probabil Să nu crezi nimic. Şi Nu mă uita. Şi deschiderea cu Semnal M ratată. Dar momentului din parcul mare de pe ponton, cu picioarele în apă, nu i-a lipsit absolut nimic.   
  
 More to come. Avioane, concerte, grijă, drum, dor şi-o aşteptare. 
 V-am adus siguranţa că lumea e mai frumoasă decât o vedem din colţul ăsta, că oamenii sunt mai deschişi decât majoritatea care ne înconjoară aici, că limitele sunt puse doar de noi şi că dragostea e singurul lucru pentru care şi prin care merită să trăieşti. 

Jurnal de mai, de săptămână şi de noi.

by
(foto)
     Sfârşit de mai. Sfârşit de săptămână. Sfârşit de noi. Terase mari şi aerisite cu umbrele clopot peste canapele comode, beri scumpe şi zâmbete cu gust de cafea. Alpenliebe de cafea. Prieteni veniţi de departe. Alţii plecaţi departe. Toate în sfârşitul ăsta de săptămână, de mai şi de noi. O vineri ploioasă şi racoroasă cu geamuri larg deschise şi lene moale în paturi prea mari şi aşternuturi prea negre, crenvurşti calzi şi hrean înţepător. Zâmbete. Râsete.  
      Dupamiaza clară şi frumoasă cu Ana şi Monica strigându-mă zâmbind de la ferestrele mari ale redacţiei. Mi-am amintit cum ne striga Angela când ne strângeam în parc, joia, să scriem Tranzitul.  
      Spre seară m-am ascuns într-un vis frumos de mult prea multe ore în care învingeam toată oboseala şi stresul din lume, în care mă trezeai cu mic dejun şi ceai parfumat şi-apoi mă urmăreai cu o cafea prin casă şi prin pat să mă trezesc de la aburi. În visul meu, doar tu şi eu şi ora 6 dimineaţa.  
      O sâmbătă lungă şi caldă. 11 brăţări, 8 perechi de cercei, 2 dreamcatchere, 2 păpuşi voodoo şi o insignă au plecat din standul meu de la târg cu nişte oameni frumoşi spre casa lor. Le mulţumesc frumos. Au luat odată cu ele şi zâmbetul meu, orele de muncă şi sentimentul bun că efortul a fost apreciat.  
      La lecturi urbane am ajuns târziu, cât să ne facă poză şi să citesc exact 4 pagini, pe bancă, în aer liber. Şi-apoi m-am îngropat în îngheţată. Multă. Eu nu mănânc îngheţată de felul meu. Dar când aceasta ţi se oferă în arome şi denumiri precum tiramisu, ciocolată belgiană, cafea sau rom cu stafide până şi eu mânc şi mă minunez de bunătate (pe sistemul mănânc şi plâng. mănânc). 
     Am încheiat sâmbăta pe scaune la Baladele Dunării, festivalul studenţesc de muzică folk. Lângă Ana, Laurenţiu şi Andreea.(Nice to meet you, greensoul!). Lume multă şi cunoscută, lume dragă şi zâmbitoare, lume neschimbată. Ina (cu care mi-am împărţit şi duminica), Catwoman, Ale, Jul… Am salutat şi ne-am minunat de cât de multe luni au trecut de când ne-am zâmbit ultima oară. Am ascultat Alifantis în ploaie şi am rămas fără răsuflare când au început să dea drumul spre cer la zeci de lampioane mari aprinse dintre copacii din curtea Muzeului de Artă Vizuală.  
      Acasă am concluzionat că ziua a fost superbă, crezând că s-a încheiat. De unde să ştiu că mult după miezul nopţii o să-mi bată la uşă prieten vechi şi nevăzut de prea mult timp, zâmbind vesel în costum, cravată roz şi aducând sampanii mari şi jocuri logice. Thank you, G. Thank You!  
     Sunt revederi la care nu ştii să reacţionezi. Şi revederi pe care le-ai dorit şi pentru că nu s-au mai întâmplat începi să nu ţi le mai. Sau revederi care te surprind brusc. Am rămas cu îmbrăţişarea Verei în minte şi oarecum pe mine mult timp după ce s-a desprins. Şi cu buzele roşii ale lui Hellen pe obraz.  
     Oamenii care ţin la tine ştiu să îţi arate no matter what. Fără să încerce efectiv.  
     Prea multe gânduri, prea multe întrebări şi mult prea multe idei de împărţit. Fără să am cu cine. Am să dau anunţ la mica publicitate.  
  

Hundreds or thousands of mirrors

by
    Despre mine şi oamenii cu care aş vrea să interacţionez mai des 
    Am respins un apel când eram într-o şedinţă. N-am mai sunat înapoi. Am închis o fereastră de mess fără să răspund. Am dat turn off fără să zic noapte bună. Am văzut un status trist şi aş fi trimis un mail. Am aflat de un necaz al cuiva drag şi i-aş fi trimis o îmbrăţişare aşa cum am şi primit. M-a salutat o cunoştinţă pe stradă şi am avut senzaţia că s-ar fi oprit să mă întrebe mai multe dar avântul meu i-a schimbat direcţia. Am primit câteva comentarii frumoase şi n-am comentat înapoi. M-a strigat dar nu am răspuns. Un blog anunţă că se termină şi nu am reacţionat deşi e unul dintre blogurile pe care le citesc zilnic. Pasele lungi de nefericire îmi fură toată puterea de reacţie. La oameni frumoşi. Am să le spun cândva. 
    Despre oamenii care dintr-un motiv sau altul nu-ţi mai sunt aproape 
    Pe unii îi îndepărtăm intenţionat şi-apoi mimăm un timp îndelungat mulţumirea faţă de minunata decizie luată. Nu ne desconspiram nicidecum regretul amar şi dorul ascuns. Dacă ne-au fost apropiaţi o să le simţim lipsa. Dacă ne-au rănit tare o să mimăm indiferenţa. Dar dorul, recunoscut sau nu, este. 
    
    Despre brăţări din noduri, târg şi bani 
    Toţi corporatistii care îmi văd brăţările trec prin fazele de admiraţie, “da’ cum le faci?”, “şi le vinzi?”, “da’ pe net le-ai pus?” şi ajung la ultima fază genială: nu poţi să-ţi cumperi o maşinărie, ceva, să faci mai multe şi mai repede? Aceste faze le-am văzut repetate de mulţi. Nu. Nu există o maşinărie. That’s the whole point! Sunt lucruri făcute de mână, lucrate încet, în ore întregi de migală şi se vând tocmai din acest motiv. :) Şi nu pot să le fac mai repede de-atât.  
    Despre nimic şi o tristeţe adâncă 
   Am disco disco party party ball. Al meu propriu şi personal. A disco disco party party ball, mirror ball, glitter ball, ball mirror, crystal ball, or specular sphere is a roughly spherical object that reflects light directed at it in many directions, producing a complex display. Its surface consists of hundreds or thousands of facets, nearly all of approximately the same shape and size, and each having a mirrored surface. Şi-s mândră. 
 Ţi-aş fi povestit despre el. 

Vineri, sambata si duminica la targ pe terasa restaurantului Monarch pe Domneasca la Parfumul Teilor. Poate duminica si in Gradina Publica la evenimentul de lecturi urbane.

It’s a slippery slope

by
(foto)
Folosesc din ce în ce mai puţine cuvinte. Răspund la telefon şi zic doar alo, bravo, bine şi da. La întrebările care aşteaptă răspunsuri mai complexe de-atât, tac. Într-un sms completez şi cu ‘ai grija’. Într-un mail scriu ‘be safe’. Îmi sună a despărţiri. Toate. Sfârşituri calme.  
 În somnul de 12 ore de ieri am plantat restul cuvintelor pe care am de gând să le culeg în somnul de azi după amiază şi să le pregătesc frumos pentru începuturi. Începuturile cer cuvinte multe.  
  
 Dacă pe la mijloc totul se bazează pe cuvinte aranjate în mailuri, în sms-uri, în telefoane şi ferestre de mess, şi dacă acestea nu fac alceva decât să tacă atunci ne îndreptăm spre sfârşit. Când te bazezi pe un cuvânt şi nu-l primeşti e ca atunci când ajungi la sfârşitul cărţii şi vezi că ultimele două pagini sunt rupte.  
  
 Când vorbesc cu tine e ca şi cum primesc a fortune cookie. Şi-apoi taci. Si eu raman goala, like after opening a fortune cookie and finding nothing inside.  
After all, things change, so do cities… people come into your life and they go…

Memory box

by
(foto)

Păcat că fiecare lucru păstrat ca amintire  pe lângă amănuntul frumos, senzaţia de bine şi bucuria întâmplării ţine în el regretul. Regretul că a trecut, regretul întâmplărilor următoare sau orice altă urmă de suferinţă bizară legată oarecum de trecutul lui. 
 Cutia cu amintiri frumoase. Obiecte vechi din copilărie, bijuterii primite, gablonţuri, scrisori, plicuri rupte, şnururi de lână, jucării stricate, eşarfe parfumate, pietre scrise cu dermatograful din geantă, brăţări de aţă, un breloc, pixuri terminate, şerveţele, o lentilă de ochelari, o lumânare arsă, un pumn de boabe de cafea, un tub metalic, nişte nasturi, insigne ruginite, un pătrat de piele întoarsă.  
 Crezi că deschizând cutia îţi aminteşti doar lucrul frumos, momentul fericit şi zâmbetul din ziua aia care te-a făcut să păstrezi şi preţuieşti obiectul. Nu-i deloc aşa. Zâmbeşti, îţi aminteşti, oarecum retrăieşti momentul frumos ca mai apoi să te infunde-o stare rea de tristeţe. Din nenumărate motive din care cel puţin unul legat de amintirea aia. 
 M-a întrebat ieri Hellen de unde am masca veneţiană de pe perete. De la Veneţia, evident. Am zâmbit larg amintindu-mi despre cum arăta Veneţia într-un decembrie cald şi însorit. Şi-apoi m-au tăbărât gândurile negre de la întâmplări petrecute trei ani mai târziu.  Aceeaşi persoană. 
  
 Am hotărât să îngrop amintirile adânc. Tu cine ziceai că eşti? 

You live like this, sheltered, in a delicate world, and you believe you are living

by

Migrenă sweet, plâns de vară şi căni mari de lapte cu ciocolată şi-un strop de alcool. Skittles în ambalaj mov. Skittles bleo decolorat, spre gri. Cele verzi sunt acrişoare, cele mov nu au sens. Cele bleo gri, au. De azi dupamiaza.  
  
 De 1 mai plec spre mare. Nici n-aş putea altfel. În rest brăţări, plimbări, iubiri şi doruri.  


“You live like this, sheltered, in a delicate world, and you believe you are living. Then you read a book… or you take a trip… and you discover that you are not living, that you are hibernating. The symptoms of hibernating are easily detectable: first, restlessness. The second symptom (when hibernating becomes dangerous and might degenerate into death): absence of pleasure. That is all. It appears like an innocuous illness. Monotony, boredom, death. Millions live like this (or die like this) without knowing it. They work in offices. They drive a car. They picnic with their families. They raise children. And then some shock treatment takes place, a person, a book, a song, and it awakens them and saves them from death. Some never awaken.”