M-am prostit și m-am urâțit. M-am scufundat într-o așa singurătate rece de mi-e și urât mie cu mine acuma. Of. Nu-mi lipsește viața socială că, mna, îs oameni faini în jurul meu care mă mai smulg la beri și party-uri, la râsete și povești, la concerte și petreceri surpriză. Dar înăuntru e cam gol și-i așa rău când e gol.

Nu pot să scriu fără să mă inspire viața, fără să mă inspire dragostea, fără să fiu fericită. În gând vă povestesc de toate prostiile pe care le văd și fac, de oamenii pe care îi cunosc, de arta unora, de zâmbetul altora dar cumva nu mai ajung în fața tastaturii cu aceeași stare de a scrie și povești. Citesc bloguri cu postări după care aplaud și mi-e ciudă că eu nu mai știu să scriu așa. Cred că dacă nu simt nici nu reușesc să transmit ceva în text, dacă eu nu simt nici n-am cum să vă fac pe voi să simțiți. : (  Mi-e ciudă.

Am casa plină de orhidee și zambile, frezii și ghiocei. Dorm noaptea visând agitat și bizar, muncesc în silă și cu o vădită atitudine obligată. Am râs azi la soare, am înjurat mâncarea de regim și mi-am mângâiat scoica neagră atârnată de gât.

Primăvara e urâtă fără dragoste. Când rămâi singur treci prin toate etapele alea clișeu în care ba ‘te bucuri” extrem și forțat de libertate, ba te bați cu pumnii în piept că e exact ceea ce ai vrut, ba urli de dor și lipsă că doar e uman… abia târziu recunoști că ești un om singur, trist, frustrat și din ce în ce mai acru…

Nici o primăvară nu seamănă cu alta. Nici o vârstă cu alta, nici o iubire cu alta. Primăvara, vârsta și iubirea mea de acum s-au pierdut într-un fel de ceață postapocaliptică. Aștept să le regăsesc pe toate trei deodată. Până atunci orbecăi copilărește într-o iarnă de pensionară văduvă și morocănoasă.

Mi-am luat o zi liberă și o așteptam fericită. Mi-am planificat-o, plănuit-o și așteptat-o. Binenteles că exact ziua asta a trebuit să fie mohorâta și cețoasă, eu să am o migrenă și telefonul de muncă să sune continuu.
Am început să mă uit la The Sopranos. Unul dintre puținele seriale nevăzute până acuma.
—
După cum știți, blogul mi-a fost hackuit. De două ori. De un evil hacker sau virus și de atunci primesc continuu avertizări de login attempts failed. Încă îl reconstruiesc. Încet.
—
I’m feeling a little down. Parcă prea multe lucruri urâte/triste se întâmplă în jurul meu. Se întâmplă și bune dar întotdeauna ne marchează mai mult alea rele. Îmi caut terapia potrivită în cafele cu mult lapte și ceai negru frisch pikant cu bergamotă și lămâie. Nu-mi place lumina ultimelor zile de februarie. Mi-e dor de februarie trecut când nu visam așa urât.
—
Sâmbătă și duminică sunt iarăși la târg. La Dunărea Mall în Galați. Cu tot ce fac eu din ața mea colorată.

—
Cred că mi-e dor de soare și ferestre deschise larg.
—

You know that the pursuit of happiness is guaranteed in writing? Do you believe that? A bunch of f**king spoiled brats. Where’s my happiness then?
It’s the pursuit that’s guaranteed.
Yeah, always a f**king loophole.

“Iarna, femeile pleaca din vietile barbatilor. E a cincea lege universala. Te supui sau mori.”

 Gândesc ca un vinil zgâriat. Același gând repetat absurd. Și își pierde sensul dacă nu are continuare. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc. Chiar că n-are nici un sens.

Mi-e lehamite de câte planuri îmi poți nărui. Am obosit să inventez și sper un plan și să-l văd pâlpâind degeaba, doar în capul meu. Cabane, munți și străzi cotropite, dimineți, clătite și concerte. Dă-le naibii! Mi-e ciudă de lucrurile ce le poți demonstra doar făcând pași în spate și lăsându-le să moară pe limba lor. Mi-e ciudă pe oboseala de a mai ține totul în viață. Vreau să mă odihnesc în omul meu, vreau să dorm douăzeci de dimineți târzii și să mă enerveze o instalație veche de brad cu muzică falsă. Mi s-au terminat și mie încercările. Aiurea când ale mele însemnau ale noastre.
The pure and simple truth is rarely pure and never simple.
All hope is gone…

Sunt lucruri pe care le facem din reflex. Dintr-un impuls de moment și le uităm senzația imediat. Am avut timp azi să mă gândesc la lucrurile pe care le-am făcut pentru ultima oară fără să știu că va fi ultima oară când le fac și nu le-am dat atenție. Nu le-am păstrat senzația.

All hope is gone…

Închide ochii și ia-mă de mână. Imaginează-ți o mașină caldă, o ploaie rece și-o stradă întunecată. Și liniștea.
Imaginează-ți o cameră cu geamuri imense, un întuneric luminat doar de farurile mașinilor și-un zgomot de filtru ce-mprăștie miros de cafea.
Imaginează-ți o mochetă aspră, pereții transpirați ai unei camere de la subsol sau demisol și-un iz de pisică impregnat în aer. Imaginează-ți sacul de dormit și picioarele desculțe lipăind prin magazin.
Imaginează-ți ninsoarea, sania și rimelul meu întins.
Imaginează-ți un colț de cameră cu mese întinse, degetele împletite și cineva cântând Death Cab for Cutie la chitară. Imaginează-ți Sweet Child O’Mine dansat îmbrăcați în același pulover. În același timp. La propriu.
All hope is gone…

Te-am văzut de prea multe ori plecând. Și de mult mai multe ori am plecat eu. Când pleci tu, eu fac strategii să mi te-aduc înapoi. Când mă opresc din plâns și mușcat din pumni. Când plec eu, alerg până când uit cine sunt. Pentru că m-am definit prin tine. Și-atunci mă sperii. Tare. Patologic.

And that is what’s wrong with me. Pentru cei ce mă credeau perfectă și încă nu mi-au văzut atacurile de panică și cum sunt când nu mai sunt puternică.

You prove wrong to those who say that nothing is impossible. Because you do it for some time, now. The impossible. For me. Nothing.

Mă prostesc cu fiecare zi în care nu te ating. Mă opresc și dau înapoi. Râd amar la gelozii bizare. Și greșite.
Oameni frumoși ce levitează în zâmbete, trenuri și ferestre video de chat. Oameni ce-aruncă în alți oameni cu pasiuni, dorințe sau doruri. Și-apoi oameni ce se aricesc. Atunci eu fac un pas în spate și-mi continui viața, dragostea și joaca. Acum, mâine sau în final, eu câștig.

Dorul mă prostește. Pariu că atunci când vei intra pe ușă nu va fi nimic din filmele americane?! Nu-ți voi sări în gât și nu mă vei învârti sweet. Nu vei da drumul la geanta din mână doar că să te îngropi într-o îmbrățișare. Probabil voi tremura tare și voi uita cât de bine te cunosc. Vei zâmbi obosit și fericit că în sfârșit îți odihnești privirea pe mine. Îmi va bate prea tare inima și-o să mă bâlbâi tare pentru că o să vreau să-ți zic multe, toate deodată. O să îți ronțăi șuvițe de păr și o să te mușc de față și de mâini. O să te pup în ureche și o să te ciupesc dureros încercând să te gâdil. O să mă foiesc în urma ta și o să te fac să te împiedici. Cretin și awkward.

Până atunci răscolesc orașul, beau ceaiuri, coc bezele. Un om a părăsit orașul pentru câteva zile, altul s-a întors dintr-o călătorie de câteva zile. Oricum e perioada întoarcerilor. Abia aștept Crăciunul dar nu reușesc să întru în atmosferă. Lumea se plânge că aude colinde și vede ornamente. Mi se pare atât de departe Crăciunul și nu știu ce să fac să îl aduc mai repede și mai aproape. Nu-l simt încă aici.

Sometimes loneliness is what we need. Sometimes loneliness is what we deserve.

Dacă eu mie mi-l recunosc, n-am de ce să îi recunosc existența și în fața ta. Tu trebuie să mă vezi ca un întreg. Eu știu să-mi despart stările și să-mi exagerez plăcerile.

Am excese de răutate și egoism. Mă simt puternică. Dacă nu vreau să dau, nu dau. Dacă nu vreau să arăt, nu arăt. Dacă nu vreau să vorbesc, nu vorbesc. Cu singura scuză că n-am promis niciodată că o să dau, o să arăt sau o să vorbesc.

Mi se învârt ceva blesteme de comunicare prin jur. Plutesc sinistru deasupra încercărilor mele și-mi demontează planuri. Rămân acră și suptă ca după întâlnirile cu dementorii destinului meu.

Și-apoi îmi dau seama de putere, de direcție, de hotărâre și de nivelul ambiției. Mai degrabă îmi amintesc.

Există oameni care mă fac să trăiesc și oameni care mă omoară. Și eu am același efect. Pe unii îi fac să trăiască și pe unii îi omor.

My own dark passenger has no code.