How can I be lost if I’ve got nowhere to go?
Cu cât îs mai liniștită, mai organizată și cu lucrurile rezolvate cu atât sunt mai mari furtunile în mine.
Sunt un om bun, știu asta. Oamenii din jurul meu mă iubesc. Simt asta. Nu sunt singură. Nu cred că am fost vreodată. Și totuși, e un moment dinala de rahat în care oricât m-aș învârti și oricât aș căuta sclipiri în privirile din jur, Continue reading →

Orice împlinire târâie sinistru după ea o depresie idioată de pierdere de sens. De scop. Ne excităm artificial mintea cu speranța unui alt om ce ni-l putem imagina mișto din două rânduri, trei cuvinte, câteva share-uri faine și-o poză blur de profil. Ne căutăm un nou scop. Mai întâi în oamenii de lângă noi. Începem să-i privim altfel, testăm limite și ne analizăm propriile reacții când rămânem doar noi cu noi. Adaptăm părți din noi din speranța găsirii aceleași fericiri ce-o credem în alții. Adoptăm gesturi, cuvinte și plăceri străine nouă. Când oamenii de lângă noi sunt epuizați în toate sensurile posibile și din toate unghiurile, ca prieteni, amici de băută, obiect de fantezie, rolemodel, crush, fuckbuddy poate sau semirelatie eșuată, trecem mai departe. Căutăm semidepresivi o nouă scânteie să ne aprindă beculețele, să ne învârtă rotițele și să ne fluture stomacul. Un om cu o compatibilitate de plan, de zâmbet, de muzică, de noutate, de ambiție sau de sex. Ceva, orice.
În căutarea asta bizară ne schimbă starea și-un film bun, o muzică, o carte. Fără om. Ne trebuie o țintă sau un target valoric. Un deadline personal. O destinație sau un nivel de confort. Un tipar sau o convenție. Ceva, orice. Ne agățăm de bloguri cu păreri superioare și categorice. Ne plac femeile care emană putere și sex. Bărbații care se arată singuri și neînțeleși. Complicații stricați. Introvertitii cinici. Flegmaticii nihiliști și pretențioasele misterioase. I always fall for those.
Unii duc la extrem singurătatea, depresia, nefericirea sau căutarea. Copiază absurd, mint urât, se prefac mișelește. Și-și adâncesc starea. Se dau mai complicați decât sunt. Se vor mai. Și nu-s.

Eu n-am pic de nihil în mine. Îmi găsesc sensul existenței în cele mai superficiale chestii. De la torsul unei pisici, o cafea caldă cu lapte, o baie cu spumă până la o felie de pepene împărțită, mirosul unui petec de piele sau zâmbetul tău. Dar am momente când îmi scapă plăcerea, de atâtea ori suficientă, printre degete și stau încruntată câteva zile.
Îmi trece.

Toată lumea are ceva cu dragostea, these days. Toată lumea are o pornire dinaia răutăcioasă și sofisticată să nege dragostea și importanța ei, să-și proclame singurătatea la nivel de independență, liniștea și lipsa comunicării la nivel de opțiune inteligentă și invidia la nivel de complicăceală. Și mai ales să-și sublinieze lipsa iubirii în relație ca seriozitate și prestanță. Mnu.
În fața mea, la concert, un cuplu (20 ani*2) au început să se sărute dirty style Continue reading →