Drumul spre noi s-a mai schimbat puțin. Și primăvara asta prin soare, nori și flori și ploi ne-a schimbat pe dinăuntru. Cu-n strop în plus de-aducere aminte. Și ne amintim ce a durut. Și ne zâmbim în versiuni mai vechi din poze rătăcite. Și ne promitem reveniri la inocența de demult pierdută. Și ne simțim obosiți. Și conștientizam pierderile. Și trecerea timpului.
Regretul și remușcarea s-au reinventat chiar dacă le negam existența în principiu. Azi alte amintiri ne par mai importante și alte experiențe credem că nu le-am trăit atât de intens cât am fi vrut. Azi reducem împliniri și așteptări din trecut la rangul de lucruri simple.
Zâmbim trist și ridicăm din umeri când ochi cunoscători ne văd atinși de astenie.
Primăvara ne vrea noi… se schimbă anotimpul… se schimbă anotimpul și în noi, se schimbă dragostea și sentimentul împlinirii în “€œoare?” și “€œnu-i deajuns!”. Se schimbă independența mult aclamată în singurătate recunoscută calm. Se schimbă zâmbet încrezător în oglindă în complex mic și-ntepator. Se schimbă. Și schimbarea o acceptăm din ce în ce mai greu. Cu fiecare primăvară. Primăvara când plouă, plouă acid cu stropi mici de pesimism și melancolie, și-ntotdeauna după ploaie suntem mai optimiști ca niciodată. Știe primăvara ce face.
… mi-e dor de Anais…
Și toată starea asta amestecată poate să fie de la o geantă neîncăpătoare, un target neatins, un energizant cu un strop de wiskey și-o vază plină de liliac înflorit.

Așa de tare m-a agitat săptămâna asta de după vacanță că nici n-am avut timp să mă gândesc unde sunt, cine sunt și unde merg. Mă trec stări ciudate de început de depresie, oboseală și oftat, bucurie epuizată și lehamite pe faze. Programul încă nu mi l-am fixat, încă adorm la 3, insist să mă trezesc la 6 jumate și să rezist 8 ore la birou.
Îmi beau iaurtul obligatoriu și postsărbătorist.

A trecut febra sărbătorilor, a trecut nebunia de globuri și beculețe și cred că-i cazul să mă scuture o stare antisocială, să mă tulbure o depresie ușoară, să ne spele o ploaie și-apoi să ne liniștească și limpezească o ninsoare. O zăpadă de jumate de metru care nu o să fie tăvălită și călcată în picioare de oameni pentru că e mijlocul lui ianuarie și nimeni nu are de mers nicăieri, nimeni nu mai are de ce și din ce să facă cumpărături pentru cadouri și mese întinse, nimeni nu mai țopăie fericit. Toată lumea se odihnește și-așteaptă ori un alt anotimp ori să-și facă ăsta de cap. O zăpadă albă și pufoasă ne-ar odihni perfect.

Eh. An apocaliptic. Se impune a fi zen jumate și haotic cealaltă jumate.
Vreau puțină liniște. Și-am descoperit că liniște pentru unii înseamnă bani, pentru unii înseamnă singurătate, pentru unii înseamnă lipsa zgomotelor de orice fel și că pentru mine înseamnă timp. Asta pentru că întotdeauna am un plan. Sau doar pentru că timpul e de neobținut, neinventat, nesuplimentat.

Cred că pot să fac să-mi iasă orice mare realizare a oricărui alt om doar că probabil mie mi-ar lua mai mult timp. E și asta un fel de încredere în mine.

Așteptând iarna sau primăvara, o să mă lupt cu dementorul ăsta ce-mi dă târcoale. Patronusul meu e câteodată o pisică și câteodată tu.