It’s conforting to know I’ve got the right look. De la Garfield.
Un octombrie care nu se mai termină. O singurătate cretină cu prea mulți de tu. Și singurul tu pe care nu-l mai vreau.
Am să plec. Într-un noiembrie frumos cu fulare și miros de zăpadă ce-așteaptă să cadă unde de la tine nu primesc decât ‘ai avut dreptate’. Lacrimile mele se răzbună întotdeauna. Pe tine.
Migrenele de toamnă te fac să vrei să stai doar în interioare calde și mirosind a ceai.
Scriu mult, mă pregătesc de târgul Handmade de Halloween de la sfârșit de săptămână, fac voodoo dolls și dreamcatchere, mă uit la Gilmore Girls la ultimele episoade și port midnight blue pe unghii.
Zombie mood. Îmi place liniște în casă. Îmi place să-mi aud pisica torcând, îmi place cald, pomelo și semințe prăjite în ceaun. Și știu că multora le sună bine frazele și îmi complimenteaza scrisul sau unii viața. Oricine poate umple tava de cuptor cu-o sută de castane mici, foc mediu și din când în când rotite. Neapărat crestate crude pentru-a fi cojite. Și se mănâncă toamna la un film și-un vin. Oricine poate cumpăra dovleac, ciopli, aprinde și-admira. Oricine poate îndesa lavandă în săculeți colorați de bumbac, cusuți la mână. Oricine poate simți toamna exact cum e ea. În liniște deplină sau în râset vesel și discuții târzii în fața platourilor golite de pe masă. Neapărat cu principii enunțate serios, amintiri povestite haios și inepții scornite pe moment. True story!
Depresii, un prieten, ceai cald și-o mâță neagră nu-s chiar așa de greu de găsit. Și îi un mod frumos de încheiat octombrie.
Mi-e dor de Geenie și de-o vară în Cafe Anglais.
Aici citiți articolul cu care am luat locul 2 la etapa a treia a concursului Blogwars. Sunt încă între finaliști. Sper încă 5 etape (eliminatorii cumva) măcar cât anul trecut. Vă mulțumesc.
Târgul de handmade va fi lent în atmosferă și spectaculos în expoziție. Galați, Club Zodiar, sâmbătă și duminică. Eu o să beau cafea și ceai continuu două zile acolo lângă tot ce inseamna Lizknot. V-aștept.
Citiți-o pe Madelin. Are postări în care inspiră, postări în care împărtășește, dă visare sau culturalizează omu’. În aceasta, ține un curs frumos și documentat despre ce este blogul și cu ce se mănâncă el.
Azi am înregistrat un document cu numărul 1025/25.10. Am zâmbit. Și mi-am dat seama că de-a lungul timpului am dat de multe astfel de coincidențe și m-am întors să le citesc. Am căutat din curiozitate și înregistrarea 666 și mă gândeam că nici nu am băgat de seamă numărul. M-am amuzat că părea că pixul nu vroia să scrie rândul ăla. Hmm. Câte alte mărunte n-am observat de-a lungul timpului?
Inspirațional de azi e Garfield via Manon.
It’s a great thing when you realize you still have the ability to surprise yourself.
Viața din ultima săptămână m-a inspirat. Mă inspiră locul ăsta. Locul în care am trăit până acum mă făcea să vreau să îl schimb, munceam și mă chinuiam continuu să îl fac pe gustul meu încât nu aveam timp să mă gândesc că aș putea găsi ceva să mă inspire. Altceva. Mă bucuram pe mici victorii în a schimba lumina, găsi locul ideal de băut cafea și ocupat pentru totdeauna o bancă într-un colț de parc. Nu mă gândeam cam cum ar fi să fiu într-un loc care e deja precum îl vreau. Și am venit aici. Și totu-i clar, boem, tomnatic. Totul inspiră și e de neschimbat. E doar de respirat și trăit. E de iubit.
E mijlocul lui octombrie și beau vin roșu fiert și aburind a scorțișoară. Mă plimb pe străzi largi și pline de oameni senini. Mă opresc să citesc afișe și anunțuri dinalea cu numere de telefon ce flutură pentru a fi rupte și mă bucur ca un copil când găsesc unul de care chiar am nevoie și îl rup și pun în buzunar. Mai târziu de acasă am sunat. La mine, în orașul meu natal nu erau. Nu erau nici Marshmallows. Știți de bezelele alea din filmele americane pe care le infingi în bețișoare de frigărui și le coci la foc de tabără? Dinalea am mâncat acasă, înfipte în furculiță și coapte la flacără de aragaz. Geniale.
Aici am idei, liniște și putere. Aici am planuri și viață. Citesc, mă plimb și iubesc.
Plec de acasă și nu-mi iau telefonul cu mine. Și-apoi altădată constat că dacă-ncerc să te apelez, tu nu mai ești în lista ultimelor apeluri. Ceea ce dintr-un unghi e minunat.
Inspirațional de stare:
Citiți aici.
100 abandoned houses via Shannon. Si tot de la Shannon Beauty in the abandoned.
Si nefotografiate. A text account of pictures missed.
Si Sound Portrets sau Your voice on stunning canvas.
Atât deocamdată. Din tren. De la munte. Îmi doresc o cafea fierbinte, sezonul 6 în continuare de la Gilmore Girls, Pespi torcând și biscuiți cu ciocolată.
Trei profesori universitari. Unii boring. Adormitori. Unul mai entertaining. Cu povești personale și explicații mai clare. Rezultatul, însă, a fost același pentru că materia a fost mai grea deci am înțeles mai puțin. Am încercat, m-am concentrat, am încercat să scriu și desenez săgețile. Am pierdut firul. Linux vs Minix totuși a fost o poveste catchy.
Trăiesc în diminețile altora. Învăț pentru o diplomă și-o bursă ce n-am visat niciodată să le am. O diplomă și-o bursă pe care prea mulți și le doresc și prea puțini au curajul, ambiția și puterea să încerce să le obțină. Trăiesc într-o viață plină de oameni inteligenți și într-un scenariu de carte sau de film american. Nu vreau să provoc destinul dar asta-i cea mai faină toamnă din câte am trăit până acum.
Threads. Treduri. Așa pronunță proful: treduri. Poți spune Ssss unui tred. Îl pui pe mute cumva. Pe silent.
Realizez acum când singură îmi stabilesc câte dorințe îmi vreau împlinite zilnic că viața despre asta este. Despre a ști, a avea informațiile, a domina și a trăi precum îți place. Despre a înțelege universul, a lua ceea ce îți dorești și a-ți urma instinctul, plăcerea și pornirea. Puțini pot înțelege că tot ce e acum, aici, pe a noastră planetă e făcut de oameni ca noi, ca ei. De noi. Și că avem acces la tot. Trebuie doar să vrem să încălcăm tiparul cretin și prea propovăduit că unde-i gard e limită. Thirteenth floor. Câți dintre noi încercă să meargă până la capătul lumii? Câți nu se plâng că sunt conduși și-ncearca efectiv ei să-și conducă viața? Câți reușesc să își ignore televizorul, situația politică, religia forțată și sistemul și-ncearca să conducă, cucerească și primească lumea?
Și mulți hulesc și n-o să recunoască niciodată dar viața nu-i despre un oraș muncitoresc infect, un job urât, o relație frustrantă, despre băut și scandal, certuri și compromisuri, gelozie, violență și căsătorie, scutece și zeci de kg în plus, pensie și rate, telenovele și emisiuni ratate. Viața e despre dragoste și fluturi în stomac, despre cărți și artă, despre corp sănătos și imaginație provocată, despre stare de bine și încredere în tine, despre orgasm și putere. Despre a putea să ai tot și a alege să ai exact ce trebuie fericirii tale.
Viața este despre posibilități infinite. Pe care nimeni nu le vede. Și pe care eu le văd.
Later Edit and offtopic: Aici va bateti cu mine.
Și-s vorbe sau oameni. Atitudini sau ziduri. Boli sau probleme. Trecut sau prezent neașteptat.
Am să pășesc atent peste toate. Chiar și peste tine dacă-ți menții o pasă aiurea. Pășesc zâmbind și doar cu grijă.
În zece zile libere am să respir în 5 orașe diferite. Și oriunde aș fi și orice aș face o să-ți răspund constant și rece la ce faci?: Bine. Citesc.
O vorbă am să o râd. Un om am să îl ocolesc. O atitudine am să o judec doar de m-afectează personal. Un zid îl ocolesc, îl sar sau chiar dărâm lejer. O boală o fentez cu un vaccin și-un test. Trecutul doar îl redirecționez. Prezentul am să-l colorez.
Merg repede, dansez și îți răspund ironic. Ține pasul. Prinde-mă de mână și iubește-mă. Alfel te trec la redirecționate.
Am starea unei toamne vechi în București. Pe-atunci iubeam imens, intens și inimaginabil. Ce toamnă. Ce copil eram.
Și-acum la fel.
O să imi placă disperarea din ochii tăi.
De câteva zile visez prea mult. Pentru că dorm prea mult. Deși de-abia întoarsă dintr-o expediție/escapadă fac liste și planuri de concediu. Trec prin hol și mângâi încet valiza mică și înflorată cu roți și mâner. N-am avut niciodată. E prima. O iubesc. Cu tot cu senzația de libertate pe care mi-o dă.
Struguri copți și dulci. Lapte praf amestecat cu brumi. Cafea rece și prea dulce. Mi-e dor de tine și de tine. Am decupat o mânuță dintr-un abtipild promoțional de la Cosmote. În mijloc scrie ORIUNDE. Exact acolo plec în trei zile. Oriunde.
O prietenă dragă mie nu numai pentru că este o femeie senzațională dar și pentru că ador să o ascult orice mi-ar zice/povesti a strâns în câteva fraze, idei ce-ți pot contura viața în câteva momente alea în care le auzi. Mi-a zis că le-a primit și că le dă mai departe. Se spune că atunci când îți dorești ceva să ți se întâmple, dacă tu poți închide ochii și vizualiza acel lucru realizat de tine în viitor înseamnă că se va realiza, înseamnă că-ți dorești ce trebuie. Că ești pe calea bună. Dar dacă-ncerci să te vizualizezi, să te imaginezi cu a ta dorință împlinită și nu poți, nu știi și nu ai cum, atunci poate nu îi să fie. Poate-i tabloul greșit, decorul sau personajul.
Fii pe pace! Îmi pot imagina perfect zâmbetul tău înțelegător la ale mele crize de isterie neschimbate și peste ani. Te văd mai clar decât a mea pisică ce îmi blochează imaginea din monitor, cum plănuiești, surprinzi, iubești. Cu mine și pe mine. (îmi place expresia Fii pe pace! și faptul că mi-a venit natural)
Și toamna asta brusc a devenit cea mai frumoasă din câte-mi pot aminti acum. Și brumă de ar da sau ploaie, nori întunecați sau vânturi reci.
Las jobul pentru multe zile în voia sorții. N-am ce îi face. Nu pot și nici nu vreau să mă gândesc. I just don’t want to deal with this right now. I’m taking a holiday from dealing, happily vacantioning in the land of not coping. Alte orașe cu alți oameni mă așteaptă. Și alte țări. Și plec să mă conving că ăsta nu e singurul mod în care se trăiește. Sau se vorbește. Sau se iubește.
I love you! Allow me to explain it to you through interpretative dance…
A fost un weekend frumos. Forțat frumos. Dar frumos. Nici nu are cum să nu iasă frumos. Rețeta o recomand. Se înghesuie 5 femei frumoase într-un C3, neapărat roșu și împrumutat, se umple portbagajul cu bunătăți (ton, bacon, roșii, salată de ardei copți și sticle scumpe de vin roșu) și de bicmene groase și se pornește la cules de folclor prin munții Vrancei. Excursie cu treabă, să ne înțelegem. Patru blogerite și-un motiv de scris postări îndrăgostite. Sau 3 jurnaliste și două artiste. Sau 5 prietene.
N-aș putea să vă povestesc un șir anume al evenimentelor dar vă pot spune că am avut parte de drum frumos și neaglomerat, de amețeală din cel mai bun vin roșu (gustat de mine doar în prima seară fiind șofer), de pisici torcande întinse pe verande umbrite de viță de vie, de fantome (serios!) și case bântuite, de povești pline de mister și povești pline de adevăr, de amintit iubiri trecute și de vizitat obiective turistice (la mausoleul de la Soveja, unde eu am rămas șocată de grămadă mare de cranii umane la 2 metri de mine, ne-am trecut numele în cartea de oaspeți), de lenevit la soare pe pajiștea din jurul mausoleului, de coșmaruri cu țipete și tremurat în somn, de străbătut păduri sinistre, de vizitat moșiile noastre din zonă și de făcut sute de fotografii superbe. Ne-am odihnit strâmb, ne-am dat în cărți, ne-am recomandat muzică, ne-am zâmbit și ne-am mulțumit una alteia din priviri.
Una a dat motivul de a pleca, una a organizat cumpărăturile și mesele (salate delicioase), una a făcut cafeaua dublă și perfectă, una a contribuit cu mijlocul de transport și una cu starea de bine.
Pahare ciocnite, țigări lungi, pătratele(!) de ciocolată și aer rece de toamnă la munte.
Deși păream senine așa adunate simțeam că fericirea fiecăreia era departe, într-un loc despre care n-am vorbit nici la ore târzii din noapte când întunericul și vinul roșu dezleagă limbile.
Post obligatoriu despre toamnă. Cum e şi postul obligatoriu despre prima ploaie răcoroasă sau luna plină sau ninsoare. E toamna mea propusă şi simţită. Un post haotic pentru ca n-am liniste in gânduri. E despre mine, munte, Cluj si ţări străine. E a treia toamnă a promisiunilor. E aniversare, iubire şi sărut pe frunte. E tu.
Toamna asta mă vrea cu disperare într-un parc. Sau la munte. Ştiu asta! O zi întreagă pe o bancă, o carte, un covrig şi tu!
Ca parte rea, toamna acutizează o stare de singurătate şi-o nevoie de îmbrăţişare. De fapt e partea bună. Să urmăreşti o frunză ruginie, tu singur cu mâinile în buzunar e deprimant. S-o urmăreşti răstignit pe un umăr cald şi inhalând parfum familiar e fascinant. Şi mai acutizează nevoia de un spaţiu al tău. O grotă intimă şi mică, o oază-n care să poţi hiberna, un colţ ce poate mirosi a tine, cu cărţi, ceai cald, cafea cu aburi şi-un pisic.
Sunt lucruri care doar acum prind viaţă. Doar toamna. Eşarfele la gât, filtrul de ceai, scorţişoară, picup-ul cu viniluri şi pătura pufoasă. Un grep savurat încet şi-o baie mai fierbinte decât trebuie. Un film cald. O carte. Senzaţia de răcoare ce te face să-ţi tragi rapid piciorul înapoi sub pilotă. Cele două minute pe care le mai furi din pregătirea pentru o nouă zi, pentru răsuciri somnoroase şi călduţe. Un pahar cu vin roşu. Un curs plictisitor si-un chiul organizat in barul ce ne-asteaptă cu vin fiert cu ananas. Când mă săruţi să-ţi simt varful nasului rece pe obrazul meu. Si sărutul cald. Când dorm lipită să nu-mi fie cald ci bine. Când vii, să intri cu tot cu o undă răcoroasă. Când iesi sa-ţi trebuiască o secundă să te-obisnuiesti cu aerul, cu ploaia sau să simti lipsa mea de lângă tine. Toamna ne e dor mai tare, ne e somn mai mult, ne e alintare si căni aburinde.
Toamna, dragostea are alt gust…
Toamna, casa mea are altă culoare…
Am să plec, am să tac si-apoi am să m-ascund. În ordinea asta. În tine.
Câteodată ne pierdem sau câteodată îi lăsăm pe alții să ne piardă. O parte smulsă, ștearsă sau împinsă afară din cadrul ce ne ținea viața la pozat, ne bulversează ordinea și direcția. Ajungem fără voia noastră și duși de curent în alte poze, alte cadre, alte vieți. Ale altora. Care ne-acceptă zâmbetul trist și tăcerea. Poate ne vindecă sau iubesc. Poate încearcă. Acceptăm mângâierea pe spate și acceptarea. Sperăm în sinea noastră să nu fie tolerare. Noi să fim doriți și starea acceptată. Gândul ăsta îl suportăm. Și-ncepem să plănuim în gând, să promitem vorbind singuri, să gesticulăm mergând pe stradă sau să scriem în jurnal. Ne promitem un nou cadru, un nou tablou și părți permanente.
Cele mai frumoase momente din viața mea au fost alea în care am conștientizat și deseori am zis-o tare. Acum trăiesc. Nu aștept.
Mi se învârt în minte locuri și repere, gări și stații, autogări și destinații. Uit mereu cât face trenul de la Iași la Cluj și cred că n-am știut niciodată cât face maxi de la Galați la Sibiu. Oricum traseul Brăila Brașov e supraestimat și prefer să schimb în București pentru că n-am mers niciodată cu trenul de la Galați la Botoșani. Și cred că oricum la Soveja se ajunge mai bine cu mașina.
Am să uit tot și am să-mi amintesc că automatul de cafea din gară primește o fisă specială. Am păstrat-o într-un coșuleț de iută pe birou. Am să-mi amintesc doar că trebuie să mă urc dimineață în tren, dupamaiza să schimb vagonul cu scaune albastre cu unul cu compartimente îngrămădite, și seara să cobor în gara singurului oraș pe care mi-l doresc decor al tabloului vieții mele.
:) Cred că nu-i greu.
Yeah, you make me happy! Miezul ăsta de noapte mă găseşte îmbibată în cafea cu lapte. Gipsi (iniţial pisica cu numele Pisica pentru a o putea alinta ‘pisica Pisica’) toarce incontrolabil. Scriu articole cu umerii lăsaţi. Recitesc fraze cretine. Vroiam alte amintiri din ziua de azi. Vroiam alt gust pe marginea cănii de cafea şi alt miros la încheietura mâinii. Nu ştii să mă convingi deşi din start ştii că eşti singurul care poate. Foarte uşor. Trebuie doar să ai cea mai mică intenţie. Azi n-ai avut-o. Şi azi-ul e întotdeauna irecuperabil. N-am inspiraţie şi n-am nici chef. Citesc poveşti erotico-vulgare în episoade amestecate cu filosofie comunistă şi mă regăsesc în fiecare personaj feminin mai mult sau mai puţin, în părţi mai bune sau mai rele. Azi aş iubi o femeie. Mâine iar pe tine.
…de pe 16 septembrie anul trecut.