Se spune că scriitorii pun titlul la sfârșit, după ce au terminat, după ce văd efectiv ce-a ieșit, ce-i reprezentativ, ce atrage sau trebuie să atragă spre subiect.

Titlurile mele de nescriitor nu au legătură cu postările aproape niciodată. Au legătură cu mine și cu o stare de moment. Postările mele încep de la titlu. Subiectul postării poate merge în cu totul altă direcție dar titlul e de fapt starea în care am scris postarea.

Eh. Mă dau importantă pe blogul meu neimportant.

A dat puțin soarele (bine, și zăpada în unele zone) și lumea s-a pus pe organizat, preluat inițiative, inventat concursuri, participat la chestii, plănuit diverse. Eu plutesc în continuare în derivă. Exact ce nu-mi place să fac.

Aseară, în întunericul din club, cu-o bere atârnată într-o mână și cu Taxi cântând pe scenă să te caut, am luat mocheta aia la pas și cu ochii mijiți am scanat toate fețele din aglomerația cântătoare. Mai sclipeau din când în când priviri la flashurile aparatelor. Nu erai. Nu te-am găsit.

Urăsc perioadele astea în care parcurgi kilometri și săptămâni, scanezi oameni și analizezi sclipiri degeaba, trăiești în gol și pe gratis, bei și pică greu, mănânci și se depune, zici o glumă și râzi singur.

Devine obositor s-aștept să mă înțeleagă cineva.

Cineva stă ascuns. Intenționat.

I am searching for someone whose demons would play well with mine.

Pfff…

La sfârșitul săptămânii o să apară Herr, eroic, ieșind din ceață sau aburi de tren, cu rucsacul negru burdușit de minunății și cu un loc cald între coaste, exact sub inimă unde am să mă cuibăresc până când o să i se anunțe următorul zbor.

Vorbesc de începuturi și de îndrăgosteală reciprocă, de semne comune, de vise sau nesomn, de vrut și crezut. Cât curaj cretin avem atunci. Câtă direcție! Câtă claritate! Câtă putere!
De asta îmi place mie să trăiesc/iubesc în începuturi.
Ah. N-am pic de chef de muncă deși sunt îngropată în hârtii și telefoane. N-am pic de tragere de inimă să rezolv nimic. Aș sta lipită de-un umăr cald cu parfum familiar și-aș consuma stări zâmbitoare ca starea de azi noapte când am răspuns la telefon.
So many of my smiles begin with you…
Continue reading →

Fiecare blogger pe care îl citim ne lasă, mai mult sau mai puțin, să intrăm în viața lui. Un pic în casa lui. În camera lui.
Am să vă povestesc de casele bloggerilor pe care îi citesc eu, case în care n-am fost niciodată, habar nu am cum arată, aberez imaginativ, dar case în care intru aproape zilnic citindu-i. Așa simt eu ca e “acasă” la ei.

Acasă la Tomata e cald. Are crenguțe desenate pe pereții luminoși și e o casă în care te trezești devreme tare, faci o cafea și tastezi calm la un laptop cu lidul neaparat roșu. Se-aud lăbuțe de mai mulți căței pe hol chiar dacă apare doar unul. E o casă cu ferestre luminoase și draperii scumpe și cu multe fotografii înrămate pe rafturile bibliotecii. Da, casa ei e ca o dimineață caldă.

Acasă la Richie nu ajungi direct. Intri pe poartă, treci prin curte, te joci cu un câine sau nu, și-apoi intri în casă. Camera lui e luminată cald de lămpi de citit. Rafturile pornesc direct de pe parchet și-s destul de organizate încât să intimideze, și se ridică pline până aproape de tavan. Cărți, filme, suveniruri. Un singur fotoliu și ăla miroase a parfum bărbătesc când te așezi. Hm. Rar și discordant dar frumos se mai văd eșarfe colorate, mănuși de damă pe-un colț de masă sau post-its fosforescente pe birou. La Richie e liniște de film, carte sau somn.

Acasă la Evergreena e fain. În camera ei e lumină colorată și așternuturi moi și pufoase sunt aproape permanent întinse pentru că e o cameră de visat. Neapărat un animal de pluș de strâns în brațe și ar trebui o pisică. E o cameră în care o pisică s-ar plimba confortabil. Camera ei dă spre balcon. Sau trebuie. Rafturile sunt joase și au tot timpul cel puțin două pahare de vin cu picior înalt. Vinul neapărat roșu. Un pahar cu urme de ruj. Pereții sunt diferiți la culoare și perdeaua e mai scurtă și nu ajunge până jos. E o cameră în care te așezi direct pe covor după ce dai drumul la muzică. Nu pe canapea sau pe scaune. Direct pe jos, sprijiniți de mobilă, ca la mine acasă.

Când ajungi la Arashi știi exact că ai ajuns exact unde trebuie, te simți perfect și habar n-ai cum o să-ți petreci timpul acolo. E o casă dinaia în care de fiecare dată găsești ceva de care să te minunezi. Ceva foarte nou. Sau foarte vechi. Într-un colț stau prea multe rucsacuri teanc și biroul e prea plin de foi și cursuri, par de fiecare dată aceleași și niciodată nu știi ce e pe ele. Și nici nu-ți pasă. Fotoliile sunt făcute să te odihnească, miroase a cafea la orice oră și lumina câteodată adoarme. Biblioteca e mare și plină de cărți groase dinalea de au coperțile cartonate și colorate. Și întotdeauna vezi o carte care pare acolo dintotdeauna dar poți să juri că n-ai mai văzut-o acolo de câte ori ai fost până atunci. E casa care ai vizita-o la nesfârșit că te îmbogățește. De fiecare dată.

La Boss intri încet și ieși trântind ușa. Că așa se iese de la ea. Casa e toată la vedere de cum ai pășit înăuntru. Are canapea roșie exact ca a mea și un singur colț de casă e întunecat. Restul e luminos. E o cameră fără uși interioare, înconjurată de terasă. E o casă mică, primitoare și care agită. Și cu doi oameni în ea și tot ți se pare goală și te îndeamnă la party-uri zgomotoase. Îți vine să te apleci să cauți picupul și vinilurile sub canapea, răscolești în frigider după ultima sută de vodkă și cumva găsești oricând pișcoturi străine și scumpe în cutii sigilate de tablă. Și când ieși și trântești ușa îți ia și senzația de siguranță că tocmai ai fost acolo… îți vine să te întorci să mai intri încă o dată.

Va urma…

Nu ştiu dacă în alţi ani am avut impulsul, timpul sau nevoia să trag aşa linie la sfârşit şi să analizez dacă dă cu plus sau cu minus. Dar m-a prins anul ăsta un guturai şi înafara faptului că te umple de pastile, îţi ia mirosul şi gustul şi te îngroapă într-un morman de şerveţele mentolate, guturaiul te izolează şi-ţi dă timp. Timp să te gândeşti, să tragi câte linii vrei şi să faci toate calculele posibile.

2012, la mine, a dat cu plus la Continue reading →

I’m really trying to be fabulous today, but I was so fucking fabulous last night. I’m exhausted.
Was I tired, intoxicated, or in love? Or was I sober, asleep, and alone?

După ce vorbești prea mult, îți pare rău. Simți că ai dat prea mult din tine. Nu prea știi bine cui. Nu prea știi dacă merită sau dacă o să aibă grijă de bucățile din tine. Ți-e ciudă și simți că ai pierdut ceva.
Recompensa e atunci când, la următoarea revedere îți regăsești bucățile din tine în ochii, zâmbetul și starea celuilalt. Răsufli ușurat. A meritat. Ai fost în siguranță. Dar riscul lasă urme. Supradoză de oameni noi.
I have too many friends and I can’t make any new ones until the old ones start dying or something.
Vărs cafea pe mine, îmi alunecă și scurge pe obraji, îmi picură pe bluză. Câteodată jeanșii negri plini de scame te fac să zâmbești, câteodată ocolești trepiede imaginare prin casă, câteodată reiei conversațiile și-ți dai seama că poate ai fi spus altceva sau n-ai fi spus nimic, câteodată ești doar obosit. Oboseală faină. Ceață de primăvară într-o dimineață de iarnă.
Mi-e dor de tine. În tine mă odihnesc. În tine știu exact cine sunt. În tine sunt întotdeauna în siguranță. Fiecare oră de nesomn îți este dedicată. Îmi place să cred că și fiecare oră de somn/vis.
No one looks back on their life and remembers the nights they had plenty of sleep.

“Lizu, te bate tehnologia…”